Am mers la cel mai dubios spectacol din Coreea de Nord

Ghizii ne indică locurile noastre, în timp ce mulțimea dă năvală pe stadionul din jurul nostru, întrecându-se pentru cele mai bune poziții. Oamenii se uită uimiți în jur în timp ce intră pe arenă, încearcă să-și facă prieteni în locurile mai bine poziționate, iar alții discută zgomotos, împart gustări sau privesc dezaprobator la întârziații care fac rânduri întregi să se ridice.

În partea îndepărtată a terenului, lucrurile sunt mult mai ordonate. Șiruri de școlari îmbrăcați identic - 17 de mii în total - merg unul după altul și își ocupă rapid locurile. Răsună un strigăt și două mii de voci tinere răspund la unison. Cei care strigă își croiesc drum de-a lungul tribunei și iau cataloage, câte o școală întreagă odată. Iar apoi luminile scad, începe muzica, iar partea noastră de arenă amuțește. Să înceapă jocurile.

Jocurile populare sunt una dintre cele mai celebre atracții pentru turiști din Coreea de Nord. O singură privire aruncată imaginilor de pe această pagină face lesne de înțeles de ce. Parțial ceremonie de deschidere a Jocurilor Olimpice, parțial ceremonie a armatelor britanice, parțial spectacol din West End, spectacolul ăsta e, aproape la propriu, ca nimic altceva de pe Pământ.

După ce au avut loc aproape în fiecare an din 2002, jocurile populare au fost sistate în 2014. Însă, la începutul acestui an, s-a anunțat că se vor întoarce, cu un program special care va dura o lună, pentru a marca aniversarea a 70 de ani de la întemeierea țării. Kim Jong Un însuși a venit la deschiderea jocurilor, și deși la acel eveniment fotografiile au fost complet interzise, Amuse a avut norocul să asiste - și să fotografieze - unul dintre spectacolele ulterioare.

Așa ne-am trezit că ne petrecem 90 de minute privind zeci de mii de nord-coreeni îmbrăcați identic, care se întrec în a executa diverse dansuri cu teme patriotice, marșuri și demonstrații sportive. În spatele lor, în ceea ce ar putea fi cea mai atrăgătoare coregrafie dintre toate timpurile, acei copii perfect disciplinați din tribune se transformă în pixeli umani: fiecare ține sus o carte uriașă și dau paginile simultan ca să creeze un fundal schimbător, animat.

Efectul, per ansamblu, e un iureș uluitor de culori; scena se schimbă constant, în timp ce artiștii se grupează și se regrupează, luminile se tot modifică și muzica urlă. Odată la vreo cinci minute, se ia o pauză scurtă, în timp ce se termină cântecul - stadionul se cufundă în beznă, iar scena e schimbată. Și apoi, un nou grup de artiști îi dă bătaie, cu un alt afișaj, la fel de kinetic.

Intitulat „Glorioasa țară”, se pare că spectacolul de anul acesta își propune să repovestească istoria mândră a națiunii, dar se întâmplă atât de multe, încât poate fi dificil să ții pasul. Cu toate astea, chiar dacă nu vorbești limba coreeană sau nu ești obișnuit cu complexitatea miturilor lor naționale cvasi-fasciste, există câteva teme pe care orice om vag familiarizat cu iconografia comunistă le va recunoaște: grupuri de țărani fericiți sărbătoresc voioși o recoltă bogată; există un dans care omagiază electrificarea țării; iar, la un moment dat, mărșăluiește pe arenă un grup de metalurgiști atletici, care învârt pe degete bețele lor lungi, spiralate, pentru a sărbători industria oțelului din Coreea de Nord.

Deloc surprinzător, având în vedere importanța pe care Coreea de Nord o acordă forțelor sale militare (are una dintre cele mai mari armate active din lume și un procent incredibil de 20% din populație face parte din armata în rezervă), multe dintre secțiuni au o tematică marțială. Orchestre care mărșăluiesc, cu tot cu majorete înarmate cu tobe, fac paradă de-a lungul stadionului. La un moment dat, întreaga arenă este lăsată pe mâna unei coregrafii taekwondo, în care artiștii zdrobesc cărămizi de lemn cu mâinile și capetele, în timp ce pe fundal, personaje în stil Streetfighter, înalte de mai bine de 30 de metri, și-o dau parte-n parte.

Mai există și o secțiune lungă dedicată Războiului de Eliberare a Neamului (ceea ce în vest se numește Războiul din Coreea). Nouă pianiști de concert sunt cărați pe teren, în timp ce cântă la piane identice, iar în jurul lor sunt proiectate imagini cu flăcări ca să reproducă distrugerile produse de campania de bombardament a americanilor. O mamă curajoasă șchiopătează în față cu copilul mort la piept… Iar apoi, un grup de soldați din Armata Populară Coreeană își înșfacă armele, ridică steagul și fac un dans de victorie și răzbunare.

Efectul per ansamblu este surprinzător de haios și kitschos, cam ca una dintre scenele alea de bătaie cu pocnit din degete din West Side Story. Dar ce îi lipsește la capitolul „amenințător” compensează cu vârf și îndesat din punct de vedere al dimensiunilor. În orice clipă, se află, la propriu, mii de artiști pe teren, iar mult mai mulți așteaptă în culise. Poate cel mai frapant la toată treaba sunt pâlcurile de copii care se așază în piramide umane, se dau cu monocicluri, pe role sau fac șpagatul în șiruri perfecte.

Kim Il Sung și Kim Jong Il apar fulgerător pe fundalul uman, în punctele potrivite din narațiunea istorică. Iar Kim Jong Un este arătat într-o secvență video în care îl întâmpină pe liderul sud-coreean Moon Jae-in, la întâlnirea lor istorică de la începutul lui 2018, și îl invită să treacă pragul în Coreea de Nord.

E una dintre puținele elemente din spectacol care pare relativ sofisticată. În alt moment, niște drone luminoase zboară pe deasupra stadionului și formează steagul nord-coreean. Dar mai interesant decât tehnologia utilizată e mesajul de pace pe care clipul video vrea să-l transmită.

Dorința de reunificare a făcut dintotdeauna parte din propaganda nord-coreeană. (Linia oficială este că imperialiști americani îi trag înapoi pe frații sud-coreeni care nu și-ar dori nimic mai mult decât să se reunifice sub conducerea din Nord.) Dar se pune un accent surprinzător de puternic pe pace, spre finalul spectacolului, când narațiunea ajunge în zilele noastre.

La un moment dat, are loc un dans pentru prietenia internațională, iar pe fundalul uman apar mesaje în engleză: „Solidaritate, cooperare, bună vecinătate, prietenie” scrie pe unul. „Relații multilaterale” scrie pe altul. Iar un al treilea exprimă dorința pentru „independență, pace, prietenie”.

Jocurile populare sunt în primul rând concepute pentru spectatorii locali. La fel ca și la multe alte forme de divertisment din țară (muzee, galerii de artă) și chiar bâlciuri, mulți coreeni sunt aduși cu autobuzul, împreună cu colegi de la fabrică sau în grupuri de la birou. Dar organizatorii jocurilor sunt cât se poate de conștienți că reprezintă și o atracție pentru turiștii internaționali și clar stau cu ochii pe spectatorii străini.

Dacă nu era îndeajuns de clar din excursiile lor recente în sud - sau din întâlnirea aceea cu Trump - litera legii e cam la propriu scrisă pe spinarea oamenilor: Coreea de Nord și-ar dori o relație mai normală cu restul lumii.

Cinicii ar spune că totul e de fațadă și chiar s-ar putea să fie - știri recente sugerează că în loc să se descotorosească de arma nucleară, acum se pare că se aștepta Trump, liderii Coreei de Nord sunt ocupați să o dezvolte. Dar tot e interesant că linia despre pace și reconciliere primește un loc atât de important în acest gen de afișare sponsorizată de stat. După toate aparențele, primele ediții ale jocurilor populare erau mult mai belicoase ca ton.

Indiferent cum privești, mai e mult până la normalizarea relațiilor. În ciuda a ceea ce ar putea fi cele mai bune intenții din lume, perspectiva Dansului Prieteniei Internaționale e clar departe de realitate. Când a dat zoom pe unul dintre „reprezentanții națiunilor africane”, Dan, fotograf senior la Amuse, s-a întors la mine și a zis: „Ăăă… Ăla e doar un tip coreean vopsit cu negru pe față.”

E doar încă un element bizar din distracția suprarealistă a acestei seri. Dar, deși jocurile populare sunt ciudate (uneori chiar jignitoare), sunt și impresionante. Și, în timp ce finalul bazat pe artificii ajunge la punctul culminant, nu ne putem abține să nu ne ridicăm în picioare și să aplaudăm împreună cu tot restul publicului. Îmi amintește, îi spun lui Dan, de ceea ce i-a șoptit George W. Bush lui Hillary Clinton la inaugurarea lui Trump: „Ce căcat dubios a fost ăsta?!” Și totuși, ce spectacol!

Tristan și Dan au călătorit în Coreea de Nord cu Koryo Tours. Cu sediul la Beijing, e unul dintre cei mai vechi și mai respectați operatori turistici pentru Coreea de Nord din domeniu. Pentru rezervări și mai multe informații, vezi pe koryogroup.com.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.