Toate lucrurile sexiste și rasiste pe care o să ți le zică ai tăi de Sărbători

Articolul inițial a apărut pe VICE Canada.

Vărul misogin, bunicul homofob, mătușa care se referă la nucile braziliene ca „degete de picioare de ci*roi) și dup-aia râde. Apoi mai există tatăl care o bagă p-aia cu „ce gay”, de parc-ar fi un puști cretin de liceu în 2005 și bunica aceea care dă vina pe imigranți pentru, ăă, cam orice. Adunatul laolaltă de sărbători înseamnă confruntarea cu diferența dintre generații, dar și cu diferențele de conștientizare socială. Având în vedere nenumăratele titluri cu Trump și cu #metoo, clar o să iasă cu scântei anul ăsta.

Când una dintre rudele tale comite una dintre gafele (atrocitățile?) astea în conversație, ai cam două variante: ori zici ceva, ori nu zici nimic. Cred că ne putem pune cu toții de acord cu faptul că e cel mai ok să confrunți bigotismul, dar dacă asta-nseamnă c-o să strici un ospăț sau chiar că riști să strici o relație?

Dacă ești queer sau de culoare, povara de a lumina social pe cineva (sau de a încerca să faci asta) n-ar trebui neapărat să cadă pe umerii tăi. Pentru albi și persoane altminteri mai privilegiate, teoretic, ar trebui să fie o prioritate ceva mai mare. În orice caz, miza poate să pară incomod de mare – mai ales dacă scopul serii tale e doar să mănânci și să bei până nu mai simți nimic, în timp ce rulează în loop A Charlie Brown Christmas.

În speranța că putem învăța din exemple, VICE a cerut oamenilor povești despre cum se confruntă cu rudele lor bigote și ne-au împărtășit amintirile care n-au fost întotdeauna perfecte. Pentru că, uneori, trebuie să-i zici vreo două unchiului Tod.

*Numele au fost schimbate

Am avut câteva meciuri cu mai toate rudele mele de gradul întâi, dar tata e trollul clasic și spune dinadins chestii care să mă enerveze pe mine sau pe mama. Am avut succes, mai mult sau mai puțin, când m-am confruntat cu el.

Cea mai de succes ocazie a fost când a început să facă glume despre abuzul sexual împotriva Rihannei. M-am strâmbat, am făcut un gest către partenerul meu și-am zis: „Ar fi haios dacă mi-ar face el mie asta?” și tata a tăcut. Cumva nu-i dăduse prin cap ideea asta. Încerc să evit retorica de tipul „e și ea fiica cuiva”, întrucât e un compromis să apelez la faptul că el mă iubește pe mine ca să-l conving să acorde altcuiva un respect elementar. Dar cred c-a funcționat pentru că știa de la bun început că ce spune e aiurea și că grosolănia era partea amuzantă în ce spunea. Întrebarea mea l-a împiedicat să-și elimine emoțiile din ce spune și cred că l-a făcut să-și dea seama că situația e diferită pentru el, fiindcă vorbea de o femeie de culoare. De-atunci, n-a mai făcut nici măcar o referință la Honeymakers.

Cel mai mare eșec a fost la cină, după ce comentase ceva despre niște femei cu care lucrează. L-am interogat ca să aflu la ce se referă prin asta („Ce vrei să spui când le numești fetele tale? La cine te referi când spui că toate sunt foarte muncitoare?”), până a escaladat situația și m-a acuzat că am prejudecăți și sunt prea sensibilă, iar eu l-am acuzat că e rasist, misogin și ne ia de sus. A ieșit să fumeze de nervi și când s-a întors i-am explicat maică-mii sus și tare ce a scris Sara Ahmed despre feminista care strică petrecerea tuturor, fără să mă uit la el. Cumva, asta nu l-a făcut să fie mai deschis la critici.

Eram într-o excursie cu niște rude și conduceam printr-o rezervație. Nu mai țin minte exact cum a început discuția, dar vărul meu a comentat despre cât de inutil e faptul că guvernul le acordă scutiri de taxe și alte forme de „pomană” indigenilor. Argumentul lui a fost unul pe care probabil l-am mai auzit cu toții: hai, las-o odată și de ce trebuie să plătim noi pentru greșelile strămoșilor noștri?

Am zis ceva de genul: „Cum îndrăznești să spui hai, las-o odată, având în vedere cât ești de privilegiat? Cum poți măcar să-ți închipui că înțelegi?” L-am acuzat instant că e ignorant, chestie care clar a fost o greșeală, pentru că văru-meu devine destul de defensiv când simte că joc cartea „sunt mai bine educat decât tine” – o chestie pe care-am mai făcut-o, deși nu-s mândru de asta. Vărul meu a continuat să spună că recunoașterea pământurilor aborigenilor e inutilă, iar asta m-a aprins din nou. I-am zis că trebuie să mai citească pe tema asta sau să vorbească cu cineva, înainte să emită judecăți dezinformate. Ne-am certat destul de intens pe bancheta din spate, în timp ce restul familiei tăcea în față. Cred că la radio erau The Tragically Hip. A fost o experiență total canadiană (am văzut mai târziu și-un urs), iar eu am sfârșit plângând, ceea ce mi se-ntâmplă mereu când mă cert cu rudele.

Am renunțat temporar să mai vorbesc cu el despre asta. Probabil nu-s nici persoana potrivită să dea prea multă educație pe tema aborigenilor, întrucât sunt alb, deci voi avea mereu un punct orb. În plus, altminteri relația mea cu vărul meu e minunată – nu vreau s-o stric. E deștept, generos și probabil mai bun decât mine în multe feluri. Dar incapacitatea lui de a mă asculta pe tema asta anume e ceva ce mă deranjează încontinuu. Nu știu dac-o să se rezolve vreodată.

Când aveam 14 ani locuiam cu bunica și mă duceam la liceu în centrul orașului Ottawa. În toată perioada asta, ea spunea constant, în treacăt, chestii super homofobe și rasiste. Eu am făcut un liceu de arte și uneori mă lua de la școală și comenta câți poponari sunt acolo și cum nu-i convine că petrec atât de mult timp într-o zonă cu atâția pakistanezi și indieni – pentru că zona era foarte diversă din punct de vedere etnic. În perioada respectivă, eu tocmai îmi dădeam seama, în sinea mea, că sunt gay, iar ea mă tot întreba dac-o să aduc în curând vreo iubită acasă. Se temea că, din cauză că mergeam la un liceu de artă, o să ajung gay. Chiar a trebuit să-mi aduc prietene acasă care s-au dat drept iubite, pentru că doar așa puteam s-o fac să mă lase în pace.

Au trecut niște ani și m-am mutat să mă duc la facultate. Apoi m-am întors la Ottawa, când am împlinit 20 sau 21 de ani. Era și Ziua Recunoștinței, așa că ne-am dus la ea acasă. Unchiu-miu, pe care nu-l văzusem de vreo zece ani și care tocmai ieșise din închisoare, era și el de față și s-a tot uitat ciudat la mine toată seară. M-am simțit super incomod. Apoi s-a dus la bucătărie și i-a spus bunică-mii că i se pare că sunt gay. Așa că am avut o conversație foarte nasoală.

Ea m-a întrebat: „Așa e?” și eu am zis: „Da, așa e”, pentru că simțeam că nu mai pot să mă ascund.
S-a uitat în altă parte, ca și cum ar fi fost înjunghiată sau ceva. Era îngrozită, a dat vina pe ai mei – în primul rând pe maică-mea, pentru că nu m-a forțat să intru în armată când eram mic. A fost o discuție enormă și n-am mai vorbit cu ea de cinci ani, pentru că m-a dat afară în seara aia, de ziua mea și de Ziua Recunoștinței, pentru că nu voia să fiu la ea în casă. N-am mai văzut-o și n-am mai auzit de ea de cinci ani. De asemenea, a și rupt legătura de tot cu familia mea. Nu vorbește nici cu mama, nici cu tata. Tata chiar a fost suspect de cancer anul trecut, iar ea nu i-a răspuns la telefon.

Eu mă gândesc așa: dacă merita să fie în viața mea, ar fi fost în viața mea. Dar nu vreau în preajma mea genul ăla de furie, urâțenie și ură. Ea se simte mai bine înconjurată de oameni care-i împărtășesc părerile, dar grupul ăla e din ce în ce mai mic, pe măsură ce trece timpul.

Odată, unchi-miu a făcut o glumă proastă în timpul discursului Patriciei Arquette, când a luat Oscarul pentru filmul Boyhood, premiu pe care l-a dedicat mamelor singure. Verii și mătușile mele și cu mine ne-am dat toți ochii peste cap la gluma aia (care era ceva de genul bu-hu-huuu, obsedate de pisici divorțate peste tot, le merge așa prost cu pensia alimentară și alocația copilului etc.). Am oprit show-ul (slavă domnului că există PVR Pause, așa că n-am ratat niciun moment cu Chris Rock care prezenta), i-am explicat că a fi mamă singură nu e subiect de glume și că Patricia Arquette nu e jalnică și nici nu cerșește atenție pentru că scoate subiectul la lumină. A fost o reacție de moment crudă și onestă din partea ambelor tabere și a sfârșit prin a fi o discuție bună despre feminism, glume pe seama altora și empatie. De la stres, eu am mâncat dup-aia multe tostitos și salsa, dar a meritat.

Eram la casa de la lac a familiei, pentru vacanța mea anuală departe de stres. Nu există semnal la mobil sau wi-fi acolo, deci dacă nu dai drumul la un post de radio local pe un radio adevărat, n-ai cum să afli ce se-ntâmplă pe lume. Cu câțiva ani înainte de excursia asta, mă lăfăiam fericită într-un șezlong la soare și habar n-aveam că a murit Amy Winehouse, decât după câteva zile. E o evadare.

Implică și mult înot, pui de somn, citit, mâncat și timp de calitate petrecut doar cu familia. Eram cu părinții și cu bunica. Ea era o tipă foarte mișto și întotdeauna îmi plăcea să-mi petrec timpul cu ea. Haioasă, de gașcă și mereu cu chef să vorbească despre orice. Era caniculă, în apropiere ardeau focuri, iar noi ne luam masa de după-amiază târzie, care consta în cartofi prăjiți și brânză, pe verandă. Mai și băusem câteva ore, ca să ne apărăm de căldură și pentru că ne place berea.

Întrucât locuiesc la Vancouver, vorbeam despre ce veșnicul subiect: proprietăți și case. Pentru că nu sunt bogată, nu dețin o casă, stau cu chirie. Iar bunică-mii asta i s-a părut nedrept.

„De ce nu poți să-ți iei o casă?”, m-a întrebat.
„Pentru că sunt foarte scumpe.”
„Ei, știm cu toții de ce sunt așa scumpe.”

Și-atunci am mai luat o gură de bere, pentru că nu puteam decât să-mi imaginez ce urmează. La faza asta, mama părea stresată, nesigură dacă o să iasă din mine latura mea calmă sau aia furioasă.

„Toți orientalii ăștia. Cumpără tot și strică piața imobiliară”, a zis ea.

Eu nu știu nimic despre piața imobiliară. Nu sunt un geniu al imobiliarelor și practic nu știu nimic despre cum funcționează banii, dacă nu e vorba de o tranzacție ca să-mi cumpăr o salopetă nouă. Dar știu că remarca ei a fost super rasistă. La început, am luat-o pe calea rezonabilă.

„Știu că tu ești altă generație, dar nu poți să zici asta… Cum rămâne cu albii bogați?”, o întreb.
„Nu despre ei e vorba.” Dintr-o suflare, se aruncă într-o diatribă despre asiaticii bogați care strică orașul cu banii lor. Eu abia înțeleg ce spune. Îmi dau repede berea pe gât.

Îmi termin băutura, arunc doza de bere peste balustradă și încep să dau din mâini ca nebuna. Nu pot să mă abțin să nu urlu și-mi dărâm scaunul când mă ridic.

„EȘTI RASISTĂ! EȘTI BIGOTĂ!”

Tremur și sunt amețită, plec în trombă spre docuri și plonjez prin aerul afumat în lacul rece. Până se face grătarul pentru cină mai încolo, toată lumea se poartă frumos, dar eu a trebuit să înot ca o nebună ca să ajung la faza aia.