Tot ce mi-ar fi plăcut să ştiu înainte să merg la psiholog

Am 25 de ani şi merg la terapie de fix un deceniu. Asta include un psiholog pentru copii, diverse şedinţe de terapie comportamentală şi psihoterapie prin NHS (sistemul de asistenţă medicală de stat din Marea Britanie), precum şi o serie de psihoterapeuţi privaţi. Dacă era o căsnicie, asta ar fi fost aniversarea de tinichea/aluminiu, un metal care cică reprezintă felul în care un parteneriat de succes poate fi încercat şi nu se rupe. Mi se pare potrivit, mai ales că am vrut să renunţ de multe ori, fiind convinsă că nu funcţiona, dar m-am întors de fiecare dată cu coada între picioare.

Am făcut terapie pentru anxietate, depresie, sindrom premenstrual sever, psihoză, perioade de disociere, manie sau tulburări alimentare, precum şi o serie de alte probleme care nu intră în categorii clare. Nu pot să zic că înţeleg cum funcţionează terapia pentru atâtea boli diferite şi fiecare răspunde altfel la tratamentele pentru sănătate mintală. Totuşi, am învăţat din experienţă câteva lucruri pe care mi-aş fi dorit să le ştiu înainte să încep să fac terapie.

Mai întâi, un avertisment. Sistemul de sănătate de stat e subfinanţat şi aproape imposibil de accesat când vine vorba de sănătatea mintală. Înţelegi cu adevărat ce înseamnă o criză în domeniul sănătăţii mintale când eşti pe o listă de aşteptare pentru terapie cognitivă comportamentală pentru depresie luni de zile şi afli apoi că tratamentul ţi se acordă timp de jumătate de oră, o dată pe săptămână, timp de zece săptămâni, iar dacă lipseşti sau reprogramezi o şedinţă fiindcă eşti prea deprimat, eşti eliminat din program. Dacă suferi de o boală mintală cronică şi ai nevoie de psihoterapie pe termen lung, Dumnezeu cu mila.

Acestea fiind zise, chiar dacă e greu să obţii acces, să nu te simţi vinovat că primeşti tratament. Să nu crezi că nu eşti suficient de bolnav pentru asta, fiindcă logica asta te va împiedica să ceri ajutor când ai nevoie. În aceeaşi ordine de idei, nu te simţi vinovat că eşti bolnav şi ai bani de terapie.

Terapeuţii sunt şi ei oameni, iar oamenii pot fi enervanţi. Poate că nu e absolut necesar să-ţi placă de terapeut (dacă nu cumva relaţia e una foarte neprofesionistă, nu e ca şi cum o să-l inviţi la ziua ta), dar e important să te simţi bine în prezenţa lui şi, cel mai important, să-ţi placă abordarea lui.

Unii terapeuţi sunt foarte empatici. Eu am avut unul atât de amabil încât nu punea capăt şedinţei după o oră, ci stătea adesea două sau trei ore şi-mi recomanda cărţi şi seriale care ştia că o să-mi placă. Când mă duceam la el acasă era ca şi cum m-aş fi dus în vizită la bunicul, dar cu mai multe discuţii

existenţiale. Aşteptam până ajungeam după colţul străzii după şedinţă, după ce-mi făcea cu mâna din prag la plecare, şi izbucneam în lacrimi fiindcă se purta drăguţ cu mine şi asta-mi amintea că eu nu mă purtam deloc drăguţ cu mine însămi.

Alţii sunt reci şi severi şi te lasă să proiectezi ce vrei pe reacţia lor faţă de tine. Stai dezumflat pe dunga canapelei, cu muci la nas şi pieptul săltând de la suspine după ce ţi-ai amintit detaliile viscerale ale unei experienţe traumatizante, iar faţa lor e ca o oglindă. Aproape că-ţi vine să zici: „Alo, ai auzit chestia aia oribilă pe care tocmai am povestit-o?”. Niciuna dintre aceste abordări nu e greşită, în sine, atâta timp cât reacţionezi bine şi nu te deranjează. În mod pervers, eu am început să prefer a doua abordare.

Dacă mergi la privat, poţi să renunţi la terapeut sau să încerci altul fără ştirea lui. Nu fi fraier să stai până la sfârşit doar pentru că ţi-ai luat un angajament şi ar fi ciudat să zici că nu merge. E chiar şi mai important dacă ai reuşit să obţii tratament la stat. Dacă persoana care face cu tine terapie comportamentală e un stagiar care citeşte de pe foaie ce are de făcut şi dă din umeri neştiutor când când pui întrebări referitoare la situaţia ta concretă (mi s-a întâmplat de două ori), spune-i sau spune-i medicului de familie că ai nevoie să lucrezi cu altcineva. Cursul acela de zece săptămâni se va termina brusc şi meriţi să profiţi cât mai mult de el.

Dorinţa asta de schimbare poate surveni oricând şi am învăţat pe pielea mea că un terapeut care te scapă cu succes de o problemă nu e neapărat persoana potrivită se se ocupe de altă problemă. După ce am pus capăt unei relaţii importante şi aveam nevoie să-mi clarific nişte lucruri legate de sex şi sexualitate, mi-am dat seama curând că terapeutul bărbat şi hetero care mă trata de ceva vreme şi care era chiar specializat în relaţii nu ajungea la adevărata esenţă a ceea ce spuneam eu, o femeie tânără, despre interacţiunile mele cu bărbaţii. N-am mai stabilit o şedinţă următoare şi nu m-am mai dus la el, fiindcă n-aş fi putut să-mi iau la revedere. M-am purtat imatur, dar a fost o decizie bună să plec; am găsit curând o femeie terapeut care înţelegea atfel situaţia.

E în natura noastră să vrem ca oamenii să ne placă. Dacă şi tu vrei să faci oamenilor pe plac şi reacţionezi bine la laude şi recompense, atunci mare atenţie la asta.

Uneori, când îi povestesc ceva terapeutei mele actuale, fără să-mi dau seama, fac pauze dramatice sau gesticulez, singurul motiv posibil fiind acela că vreau s-o distrez. Dacă o fac să râdă, e o victorie personală: poveştile mele sunt amuzante. La fel, dacă mă simt relativ bine, în drum spre casa ei, fiindu-i recunoscătoare că mi-e bine, mă tem sincer să n-o deranjez. Încep să scormonesc în memoria pe termen mediu fiindcă sigur am făcut vreo tâmpenie despre care aş putea să vorbesc.

Dar la fel cum tu nu trebuie să-i placi pe ei, nici ei nu trebuie să te placă pe tine. Dacă nu treci peste asta, va schimba felul în care lucraţi împreună şi e mai puţin probabil să faci progrese. Terapeutul e acolo să te ajute, nu să fie distrat, şi doar pentru că tu eşti cea care împărtăşeşte detalii intime, nu există un dezechilibru de putere.

Apropo de ce ziceam mai sus, fii sincer. Oribil de sincer. Mie mi-a luat ani buni să nu mai ascund informaţii şi sunt sigură c-am făcut asta de fiecare dată când am mers la un terapeut nou: „Dacă zic asta, o să mă considere curvă sau o persoană rea sau proastă.” S-ar putea să fie parţial din cauza diferenţei de vârstă, fiindcă terapeuţii mei au fost întotdeauna mai în vârstă decât mine, şi parţial fiindcă poate fi incredibil de neplăcut să discuţi despre anumite lucruri.

Dar ce rost are să nu spui tot? Terapeutul sigur a auzit chestii mai nasoale şi nu te poate ajuta la fel de bine dacă nu spui tot adevărul. Chestia care mă enervează la terapie e că nu ţi se zice tot ce trebuie să ştii. Cel mai adesea, tu eşti cel care are revelaţii, iar toate discuţiile alea despre lucruri nasoale sunt un exerciţiu de sinceritate cu tine însuţi. Fii gata să poţi recunoaşte şi povesti orice şi vezi-ţi terapeutul ca pe o extensie a propriei persoane.

Cea mai rapidă rezolvare de care am avut parte cu ajutorul unui terapeut a fost când am ales o femeie terapeut ca să discut despre sex. Identificasem cu precizie matematică care erau problemele mele, de unde bănuiam că vin şi am spus că vreau să le rezolv ca să pot spera la o relaţie sănătoasă în viitor. Am intrat în sufrageria terapeutei la prima şedinţă ca un director plicticos la o şedinţă, cu obiective şi liste şi, după ce mi-am expus cazul, a ridicat din sprâncene şi-a făcut „Uau”. Pare evident, dar cu cât îi uşurezi mai mult munca, cu atât mai repede poate terapeutul să ajungă la miezul problemei. Dacă eşti chiţibuşar ca mine, te va calma sentimentul de siguranţă pe care ţi-l dau planurile şi stabilirea unor obiective. Pe mine m-a ajutat şi să repet planul ca pe o mantră când mă simţeam foarte rău.

Tot despre comunicare: dacă la finalul tratamentului de la stat nu ţi-ai atins obiectivul sau n-ai făcut progrese, comunică ferm că ai nevoie de mai mult timp sau de un curs mai intensiv. Dacă apuci să părăseşti programul şi trebuie s-o iei de la capăt prin medicul de familie, s-ar putea să ai de aşteptat săptămâni sau luni întregi pentru trimiteri sau programări.

În momentele premergătoare ale revelaţiilor la terapie, tu oferi bucăţele, terapeutul la fel şi apoi te loveşte deodată cu o explicaţie frumoasă care vine ca un pumn în stomac. Totul are sens: creierul tău, viaţa ta, totul va fi, în sfârşit, mai bine! Dar cum pleci de acolo, încerci să-ţi aminteşti ce-a zis. Nu poţi, îţi scapă, aurul a dispărut. E foarte frustrant şi ciudat.

Mi s-a întâmplat asta anul ăsta când încercam să rezolv problema anxietăţii mele faţă de angajamente şi faptul că-mi sabotez relaţiile. Săpam prin perioada lungă când părinţii mei au fost nevoiţi să locuiască în continuare împreună după ce s-au despărţit, din cauza banilor, şi toată lumea mergea pe vârfuri în casa aia. Între timp, eu mă chinuiam cu sindrom premenstrual sever lună de lună, voiam să mă sinucid şi mergeam la psiholog.

Terapeutul îmi tot punea întrebări ipotetice, gen: „Imaginează-ţi că o cauţi pe mama ta să-i spui că ai o problemă. Unde ar fi în casă? Cum ar reacţiona?” şi „Cum se simte Hannah cea mică? Ce faci după ce te simţi ignorată?” Apoi mi-a oferit o analiză incredibil de precisă cum că eu cred că e mai sigur şi singura opţiune viabilă e să contez doar pe mine însămi, mai ales când e vorba de probleme de sănătate mintală, deoarece consider că relaţiile sunt temporare, deprimante şi periculoase. Pare evident aşa, în scris. Dar felul în care a zis-o la momentul acela m-a zguduit.

Întotdeauna scriu câteva notiţe când plec, ca să nu uit. Dar cel mai adesea, trebuie să accepţi că ce era perfect logic mai devreme e acum o chestie bine înfiptă în subconştientul tău. Ţi se pare foarte pătrunzător pe loc fiindcă de obicei e prima oară când auzi asta, iar acum ai făcut un pas înainte, fie că-ţi dai seama sau nu.

Am avut un terapeut care mi-a zis în mod repetat să iau o decizie majoră de viaţă. Am făcut schimbarea aceea până la urmă, dar sunt convinsă că am făcut-o doar pentru că aşa mi s-a zis. Viaţa sau sănătatea nu-mi erau în pericol. Terapeuţii trebuie să te ghideze şi să-ţi dea sfaturi. Nu-i lăsa niciodată să te ducă într-un punct care nu-ţi place. Orice decizie pe care-o iei cu privire la felul în care viaţa ta îţi afectează sănătatea mintală este şi trebuie să rămână mereu decizia ta.

După zece ani de terapie, nici nu mai ştiu dacă mă confesez fiindcă aşa e firea mea sau fiindcă sunt atât de obişnuită s-o fac acum şi se întâmplă automat. N-am pic de ruşine în viaţa reală. E foarte greu să mă faci să mă simt jenată. Nimic din ce mi se întâmplă în viaţa reală nu poate fi mai rău decât ce se întâmplă la terapie în fiecare săptămână, iar asta se răsfrânge în relaţiile mele. Terapia mi-a îmbunătăţit relaţiile cu oamenii mai mult decât aş putea măsura. Sunt în stare să vorbesc orice cu un străin. Am relaţii de prietenie extrem de sincere, în care ambele părţi ştiu că pot discuta despre orice; dar fiindcă mereu urmează să vorbesc la terapie despre sănătatea mea mintală, nu simt nevoia să abordez subiectul ăsta decât dacă e ceva grav. De cele mai multe ori, e ultimul subiect pe care aş vrea să-l discut. Prietenilor mei bărbaţi le place că pot să le analizez problemele pe care nu se simt confortabil să le discute cu alţi bărbaţi. Cei cu care sunt într-o relaţie amoroasă sunt încântaţi fiindcă pot să-mi folosesc şedinţele de terapie pentru a discuta despre problemele de cuplu. E ca terapia de cuplu, doar că ei nu trebuie să plătească sau să participe la şedinţă.

În mare, psihoterapia încearcă să afle de ce ai gânduri nasoale, în timp ce terapia comportamentală încearcă să te ajute să faci faţă sau să schimbi gândurile nasoale. Nu-mi place terapia comportamentală. Unii susţinători ai metodei terapeutice nu vor fi de acord cu mine, dar nu cred că e leacul universal pentru anxietate şi depresie. Sigur, nici eu nu m-am ajutat singură prea mult când am încercat-o prima oară.

Mare parte din tratament constă în a face temele care ţi se dau şi m-am simţit puţin ridicol să bifez căsuţe şi să completez coloane şi tabele când nici nu puteam să tastez la laptop fără să tremur. Ţin minte că m-am împotrivit procesului fiindcă mi s-a părut condescendent, inutil şi insultător pentru inteligenţa mea sclipitoare şi sentimentele mele extrem de nuanţate. Până la urmă, am lăsat aroganţa deoparte şi am fost destul de disperată să le fac, ceea ce a ajutat puţin.

La fel şi cu lucrurile discutate la psihoterapie. Când faci un plan cu terapeutul să începi să-ţi ceri scuze celor pe care i-ai jignit când erai în faza maniacală sau să începi să te culci la 11, faci tot ce poţi, chiar şi cel mai mic pas.

Dacă nu par destul de egocentrică încă, încearcă asta: tot timpul bănuiesc că terapeuţii mei sunt curioşi şi mă caută pe Google. În apărarea mea, un terapeut a menţionat odată ceva ce nu ştia de la mine. Am întrebat de unde ştie şi mi-a zis foarte simplu şi firesc că-mi citise postările de pe Twitter. Citise cu atenţie tweet-urile mele despre Tinder, terapie, sex şi mahmureli între două şedinţe cu alţi pacienţi. Toţi terapeuţii mei au ştiut ce lucrez. Acum, când scriu un articol despre sex sau sănătate mintală, mă gândesc că-l vor citi şi mă vor compara pe mine cea reală cu personalitatea mea de pe internet, poate chiar gândindu-se la următoarea lor lucrare în vreun jurnal de specialitate. Terapeutul meu ar putea citi articolul ăsta. Dacă aşa e, sunt liberă miercuri, la ora obişnuită.

M-am întrebat dacă nu cumva terapia a devenit pentru mine o păturică foarte scumpă care mă linişteşte. Când terapeutul meu îmi zice că pleacă în vacanţă trei săptămâni, sunt contrariată şi mă gândesc: „Cât egoism! Şi eu ce mă fac? Am grijă singură de mine?” M-au mai întrebat unii oameni dacă nu rămân fără subiecte de discuţie. Nu, boala mintală cronică nu trece, iar abilitatea mea de a vorbi vrute şi nevrute e infinită. M-am gândit şi eu uneori că nu-i tocmai plăcut să plec tulburată de la o şedinţă terapie direct la muncă şi să n-am timp să procesez şedinţa şi că poate m-aş descurca şi fără.
Dar de ce aş înceta terapia? Mă simt relativ mai bine ca niciodată. Unii oameni iau medicamente toată viaţa, eu când iau, când nu iau. Ce-i interesează pe alţii cum îmi cheltui banii sau am grijă de sănătatea mea? În ultimii zece ani, am întrerupt terapia pentru scurt timp de câteva ori şi de fiecare dată a ieşit urât. Până am găsit un terapeut nou sau am reuşit să revin la cel vechi, mă simţeam mult mai rău şi mi-a luat mai mult să mă reintegrez.

Cea mai mare temere a mea e că voi înnebuni de tot; genul ăla de boală din care nu mai e cale de întors. Ştiu că e posibil să pierd contactul cu realitatea, să creez lucruri care nu sunt acolo. Dacă nu din alt motiv, atunci plătesc un profesionist care ştie despre ce vorbeşte să-mi spună o dată pe săptămână că sunt o fiinţă umană normală.

Poate că într-o bună zi voi face altceva pe lângă terapie. Dar dacă nu, atunci nu mă deranjează ideea să mai vorbesc despre mine încă 20, 30 sau 40 de ani.