Cum pot zbura păianjenii chiar și kilometri întregi

De Halloween, în 1832, naturalistul Charles Darwin se afla la bordul navei HMS Beagle. Se minuna de păianjenii care aterizaseră pe navă după ce au plutut deasupra oceanului. „Am prins câțiva păianjeni care veniseră de la 97 de kilometri distanță”, a scris el în jurnalul său. „Cât de inexplicabilă e cauza care le face pe insectele astea mici, care apar în ambele emisfere, să ia parte la excursiile astea aeriene.”

Păianjenii mici reușesc să zboare când își îndreaptă fundurile spre cer și eliberează pânză ca să-i facă să sară. Darwin credea că la mijloc era și electricitatea, când a observat că pânza păianjenului părea să riposteze prin forță electrostatică, dar mulți oameni de știință au presupus că arahnidele, cunoscute ca păianjeni „care zboară liber”, pur și simplu pluteau în vânt ca parapanta. Explicația cu puterea vântului nu a reușit totuși să acopere și felul în care păianjenii se lansează în aer, când abia bate vântul.

S-a demonstrat că excursiile astea aeriene sunt determinate de electricitate, conform unei noi cercetări publicate joi în Current Biology. Condus de Erica Morley, cercetătoare în biofizică senzorială la Universitatea Bristol, studiul aplanează o dezbatere care merge pe ideea că energia vântului sau forțele electrostatice sunt responsabile de mișcarea păianjenului „care zboară liber”.

„Dispersia e o parte crucială din ecologie, iar zborul aerostatic e o formă a dispersiei”, mi-a zis Morley într-un email. „Dacă putem înțelege mai bine cum funcționează și care-i mecanismul din spatele său, vom putea vedea care-s tiparele de disperie ale păianjenilor și ale altor animale care zboară liber.

În ultimul deceniu, îndoielile în privința influenței pe care o are puterea vântului în zborul arahnidelor au apărut în strânsă legătură cu observațiile că păianjenii zboară liber când vântul nu-i destul de puternic să-i ridice chiar și la câțiva metri, cu atât mai puțin pe distanțe de kilometri întregi. Animalele pot atinge și altitudini mari - uneori chiar și cinci kilometri deasupra suprafeței Pământului - ceea ce ar putea fi dificil de obținut doar cu ajutorul curenților termali.

În 2013, Peter Gorham, un fizician la Universitatea Hawaii, a calculat că e posibil cel puțin teoretic ca păiajenii să-și folosească pânza pentru a conduce electricitate statică, ca să-i facă să zboare, dar echipa lui Morley e prima care să confirme asta într-un laborator.

Morley și echipa ei au pus păianjeni Linyphiid într-un câmp electric controlat cu o putere similară cu cea a atmosferei Pământului, astfel încât grupul să observe direct impactul pe care-l are electricitatea asupra zborului arahnidei. Păianjenii s-au ridicat în aer când existau câmpuri electrice și au coborât când echipa le-a închis, ceea ce a demonstrat că există o corelație clară între forțele electrostatice și zborul liber.

Vântul joacă un rol și-n călătoriile păianjenilor, dar noua lucrarea stabilește că lansările rapide, chiar și pe vreme bună, pot fi explicate prin pânza conductoare de electricitate. Morley speră să extindă studiul și cu ajutorul altor insecte care zboară liber, cum ar fi omizile care devin fluturi și căpușele, ceea ce ar putea să arate cum au loc incredibilele călătorii și distribuția globală a acestor insecte mici.

La aproape două secole după ce Darwin a observat șocul din pânza de păianjen, s-a demonstrat că impresia lui că zborul păianjenilor e produs de electricitate e cât se poate de reală.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.