La Săpânța, moartea și veselia merg mână-n mână cu cearta pe cruci și pe cimitir

În rubrica Memento Mori discutăm săptămânal despre moarte și misterul care o înconjoară. Dacă vrei să fii la curent cu ce apare nou, abonează-te aici.

Mașina mea e singura care șerpuiește duminică dimineața pe șoseaua de la granița dintre Ucraina și România, în drum spre Săpânța. Poate cea mai celebră comună din lume, datorită crucilor colorate și epitafurilor comice. Doar o mașină a poliției de frontieră, discret parcată pe o uliță neasfaltată, îmi amintește că pe aici crucile vesele și traficul de țigări sunt cam singurele îndeletniciri profitabile.

Mă grăbesc să ajung la înmormântarea lui Gheorghe Zapca, un tânăr de numai 19 ani. Ghiță, cum îi spuneau prietenii, se întorsese recent din Spania și cu banii adunați din muncă grea, a ținut morțiș să-și cumpere un BMW la mâna a doua. Viteza, lipsa de experiență și alcoolul și-au spus cuvântul. Sâmbătă seara, când se întorcea cu patru prieteni de la o petrecere din Sighetu Marmației, a pierdut controlul într-o curbă și s-a izbit de o mașină parcată pe marginea drumului. El și un prieten au murit, iar ceilalți răniți au rămas marcați pe viață.

Sătenii s-au adunat în curtea casei băiatului de la primele ore, îmbrăcați în portul tradițional de înmormântare, similar cu cel pe care maramureșenii îl poartă la sărbători, doar că predomină negrul. Se cos în familie și se moștenesc din generație în generație.

Prietenii cei mai apropiați erau acolo de cu seara, când s-au strâns la priveghi, să depene amintiri despre Ghiță și câteva fete să-i coasă un steag, specific celor care n-au apucat să se însoare. El simbolizează o nuntă și are menirea de a consola comunitatea că și-a întemeiat o familie - considerată încă în 2019 cea mai înaltă realizare a unui om.

Apoi au dansat sobru, fără muzică, un dans popular. (Da, ai citit bine.) Aici, în nordul extrem al României, moartea și bucuria merg mână-n mână, într-un echilibru deslușit doar de cei ai locului. Toate au un rost și un tâlc.

Discuția noastră în șoaptă e întreruptă de plânsul părinților lui Ghiță, care stau de veghe la catafalc și îi mângâie din când în când chipul liniștit, în contrast cu agitația din jur.

Sicriul e depus în camera cea mai importantă a casei, rezervată celor câtorva evenimente importante din viața omului: botez, nuntă, înmormântare. Pereții sunt înțesați cu carpete și farfurii vechi, iar culorile sfidează atmosfera de doliu și jale din camera din ce în ce mai neîncăpătoare pentru cei peste o sută de oameni. Pe la amiază își fac apariția o vioară și-un taragot, ca să cânte la căpătâiul mortului.

Tot ritualul acesta al înmormântării vesele se desfășoară sub auspiciul tragediei cu care este întâmpinată moartea în orice altă comunitate din România. Doar că aici culorile de pe pereți și puseele viorilor sunt felul prin care localnicii înțeleg să sfideze cea mai cumplită experiență a vieții.

Asta o confirmă și Corina Bejinariu, managerul muzeului județean de Istorie și Artă din Zalău, care are un doctorat pe tema morții la români: „Asocierea moarte-umor este terapeutică, ajută supraviețuitorii să depășească pierderea și comunitatea să își regleze propriile mecanisme de funcționare. Imprimarea unei atitudini grave în fața morții a fost alimentată de Biserică, ea fiind cea care a încercat permanent să elimine formele de comportament considerate neconforme.".

Doar că aici tradițiile sunt cel puțin la fel de importante ca religia, iar oamenii au găsit un fel nespus de a-și respecta obiceiurile și credința în același timp.

Las în urmă casa familiei Zapca și merg să văd unde va fi dus în câteva ore mezinul familiei. Într-un capăt de cimitir înnămolit, printre cei câțiva turiști zgribuliți și proptiți în fața crucilor albastre, doi bărbați scot găleți cu apă din singura groapă proaspăt săpată.

Sunt groparii Cimitirului Vesel din Săpânța. Îi cheamă Viorel pe amândoi, coincidență la care cel mai tânăr răspunde cu un râs șuierat ce se termină într-o tuse seacă și o înjurătură.

Pentru șapte sute de lei, cam atât cât costă și la Cluj, cei doi Viorel te rezolvă cu o groapă în cel mai vizitat cimitir din lume. „Io ți-o sap”, zice unul dintre ei, în timp ce trage cu sete dintr-o țigară de contrabandă. „Dar bani să-ți cumperi un loc aici, ai?”

După câteva ture pe la magazinul de suveniruri din cimitir - unde găsești de la magneți și vederi până la icoane pe lemn și cruci în miniatură, toate vândute sub oblăduirea bisericii - și o incursiune scurtă la birtul satului, aflu de la localnici că un loc de veci costă de la trei la cinci mii de lei, în funcție de locație și de cât de urgentă e toată treaba. Asta în timp ce la celălalt cimitir din localitate, mai puțin celebru, locurile de veci sunt gratis, după cum mi-a spus popa un pic mai târziu.

Mai târziu, la pomană, preotul, cel la care trebuie să apelezi dacă vrei să cumperi un loc de veci în Cimitirul Vesel, mi-a spus că prețul ar fi mult mai mic, fără să-mi dea o cifră exactă. M-a asigurat că locuri sunt suficiente și cimitirul are teren să se extindă, deși eu n-am văzut unde, din moment ce tot amplasamentul se află chiar în curtea bisericii din mijlocul satului. Oricine se poate înmormânta aici, susține el, dar ar prefera să fie cel puțin creștin ortodox, dacă nu chiar om de-al locului.

Dar mai e un amănunt important. Oricine vrea să-și doarmă somnul de veci aici, trebuie să o facă sub o cruce tradițională. Ceea ce nu e ușor, căci meșterii se ceartă prin tribunale pe drepturile de imagine ale crucii, la unii durează luni întregi și nu e deloc ieftin, oricum ar fi.

Pornesc în căutarea unui meșter care sa-mi facă o cruce tradițională pentru locul de veci pe jumătate arvunit. Nu departe de cimitir, dau de casa lui Dumitru Pop-Tincu, meșterul care face cruci după metoda moștenită de la inițiatorul cimitirului, Stan Ioan Pătraș.

Mă primește în curte și îmi arată atelierul de lucru, un șopru din lemn lipit de casa bătrânească unde a locuit maestrul Pătraș, cel care a pus prima cruce veselă, pe la 1935. Și în ziua de azi, crucile făcute de urmașii săi respectă tradiția: pe o parte este descrierea vieții celui îngropat, iar pe cealaltă motivul morții. Cele mai multe cruci au greșeli de ortografie și variante arhaice de scriere, ca să fie cât mai aproape de graiul zonei.

Meșterul susține că el a fost discipolul preferat a lui Pătraș și cel care a fost îndrumat de maestru ca după moartea sa să ducă tradiția mai departe. Poate și de aceea pentru o cruce tradițională, „clientul” trebuie să aștepte și câteva luni bune. „În funcție de complexitate, mărime și ce alte comenzi mai am”, spune bătrânul, care a început să facă cruci prin anii '70, imediat după moartea maestrului. În toți acești ani, i-au trecut pragul casei tot felul de personalități. De la Nicu și Elena Ceaușescu până la ambasadori, cântăreți și tot felul de curioși să afle care este explicația crucilor cu tâlc. Meșterul ridică din umeri și râde cu poftă:

Dumitru Pop e singurul care decide versurile, după o documentare riguroasă asupra vieții defunctului. Insistă să folosească numai instrumente tradiționale (daltă, ciocan, rindea) și un anumit tip de lemn de stejar. Deși fierăstrăul electric, de exemplu, i-ar face munca mai ușoară, ea ar fi „mai puțin autentică.” Motiv pentru care realizarea durează mai mult și e costisitoare.

Despre crucea tânărului care va fi înmormântat azi îmi zice că mai durează. „La noi, obiceiul e ca mortul să fie îngropat cu o cruce simplă de lemn, apoi familia comandă crucea permanentă, care se pune și la un an de la înmormântare.” Versurile „vor reflecta umorul băiatului, firea blândă, dar și faptul că alcoolul i-a cauzat moartea.”

În 2008, Dumitru Pop-Tincu a înregistrat crucea de Săpânța, cu tot cu albastrul specific, la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM), după care le-a cerut celor care făceau cruci în același stil, și care fuseseră și ei ucenicii lui Stan Pătraș, să-i ceară voie să folosească modelul și culoarea pentru fiecare lucrare în parte. Indignați, ceilalți meșteri l-au dat în judecată și au câștigat dreptul de a vinde cruci făcute de ei cu metode proprii și fără drept de autor.

Astăzi, în cimitir, dacă n-ar fi semnate pe cant, doar un expert și-ar da seama care cruce a cui e. Din cele 1 327, aproape jumătate sunt făcute de maestru, iar restul de discipolii săi, în special de Dumitru Pop-Tincu, care pregătește de pe acum următoarea generație de ucenici. De data asta e hotărât să lase un singur urmaș, „ca să nu mai existe ceartă între ei”.

Disputa nu e doar despre artă, ci și despre bani. O cruce costă între 1 500 și patru mii de lei, bani buni într-o comună în care, dacă n-ai fost un pic plecat pe-afară la muncă, mare lucru în afară de a vinde turiștilor suveniruri pe lângă cimitir nu ai de făcut.

Și ca tot scandalul să fie cât mai românesc, a intervenit și popa, Grigore Luțai, în toată chestiunea și a pus, susține meșterul, „monopol” pe cimitir. Adică taie bilete la intrare și parohia sa încasează toate veniturile. Numai vara vin zece mii de turiști. „Dacă n-ar fi crucile lui Stan Ioan Pătraș sau ale mele, ar ma veni turiștii să vadă cimitirul din Săpânța?”, se întreabă Dumitru Pop.

În timpul ăsta mă conduce spre ieșire, pe lângă șirul de cruci vechi pe care le-a recuperat în ultimele trei decenii, dar pe care n-are unde să le expună, așa că le adăpostește pe unde poate. Tot el răspunde. „Evident că nu. Ar fi un cimitir ca oricare altul. Așa că acum eu și popa ne judecăm și pe drepturile asupra cimitirului”.

De la casa lui Pop o iau pe scurtătură, prin poarta spartă și ruginită din spatele cimitirului. Groparii asudați se uită spre hăul săpat în pământul cleios, iar babele adunate ciorchine pe mormintele din apropiere, ca să vadă cât mai bine mortul, se pregătesc de acum de venirea cortegiului. Cu un ochi pe buza gropii și altul spre poarta cimitirului, bătrânele își dau cu părerea despre „generația din ziua de astăzi”, care „nu mai ascultă de nimeni și face ce vrea”.

Popa Grigore Luțai este cel care conduce cortegiul funerar spre cimitir. Tot el dă ultimele indicații înainte ca sicriul să fie coborât în mormânt, în urletele și bocetele femeilor. Simt ecoul metalic al cuielor bătute în sicriu direct în stomac.

La parastas îl prind pe popă cum se uită în gol și-l întreb despre tradițiile specifice zonei și despre cearta pe morminte și cruci. Amabil și binedispus, părintele Grigore Luțai mă ia cu povestea de la dacii liberi, și cum înfruntatu ei moartea cu zâmbetul pe buze, până în zilele noastre. Se strecoară și el în poveste, cu o realizare pe cât de impresionantă, pe atât de controversată: popa din Săpânța este ctitorul celei mai înalte mânăstiri din Europa, cea de la Săpânța-Peri. Ce nu spune prelatul e că, la ctitorire, a contribuit și Dan Adamescu, un influent om de afaceri și mogul de presă, condamnat prin 2016 pentru fapte de corupție, relație cu care nu prea se mai laudă.

Când vine vorba de procese, părintele evită să-și spună părerea, dar lasă să se înțeleagă că el a încercat să-i împace pe toți meșterii și că tot ce vrea e „binele comun”. Mă asigură că banii pe care parohia îi încasează de pe taxa de intrare în cimitir sunt cheltuiți pe reparații și întreținere, însă poarta în paragină și starea oarecum deplorabilă a gardului din jurul cimitirului îl cam contrazic.

Și ca să se asigure că despre morți se va vorbi numai de bine, popa Luțac revine cu un telefon câteva zile mai târziu, ca să-mi spună că mi-a pregătit „o surpriză” pe când vine în vizită la București. „Câțiva litri de pălincă d-aia bună de la Maramureș.” Și ca să fie treaba-treabă, îmi propune și o combinație pe cinste. „Am o fată pentru tine. 27 de ani. Era cu ochii pe tine la pomană. Ți-o prezint. Tu scrie de bine de noi și o să ai numai de câștigat.”

Turiștii vor continua să viziteze an de an Cimitirul Vesel, spre bucuria celor câțiva săteni care beneficiază de pe urma vânzării de suveniruri. Dar și sub privirile mirate ale bătrânilor care, la fel ca Stan Pătraș, ridică din umeri nedumeriți când trec pe lângă sutele de turiști dornici de selfie-uri cu mormintele și crucile rudelor îngropate în ceea ce ei numesc simplu „cimitirul satului”.