Cum mi-am dat seama că fetișurile mele erau toxice

Sunt masochist de când mă știu. Îmi aduc aminte că nu aveam mai mult de șase ani când mă uitam la o dramă CBBC, cu un protagonist straniu, șoarece de bibliotecă, chinuit de băieții mai mari, și resimțeam un entuziasm pe care nu mi-l puteam explica decât ca începutul dorinței. Deși eram un molâu, eram atras de energia haotică, masculină, a lui Dennis Pericol Public.

Mai târziu, deșteptarea mea sexuală s-a petrecut exact în acel moment în care am început să fiu hărțuit pentru că sunt gay. Ca-n majoritatea cazurilor, hărțuitorii erau băieții populari, cei mai arătoși, aroganți și lăudăroși. Primii oameni pe care i-am dorit erau exact aceia care mă tratau cu dispreț sau violent: nu pare neapărat o exagerare să sugerez că violența și dorința începeau să se întrepătrundă. Am fost masochist toată viața, dar acum, pentru prima oară, nu mai vreau să fiu.

Anul trecut, mă vedeam cu un tip pe nume Thomas. A deprins aproape instant obiceiul de a-mi da instrucțiuni, iar eu de a mă supune, a mă scuza și a-i cere permisiunea. Era totul super obscen și degajat, până într-o seară, când am ieșit târziu de la serviciu și el m-a invitat la apartamentul lui. Când am ajuns, în timp ce toca niște castraveți pentru salată grecească, l-am îmbrățișat din spate și l-am sărutat pe gât. După aia, s-a așezat pe canapea, iar eu stăteam întins cu capul în poala lui, uitându-mă la el. I-am spus cât de mult mi-a plăcut tot ce-mi făcuse ultima dată când ne văzusem. S-a uitat la mine cu o grimasă și, fără să spună nimic, mi-a tras o palmă tare peste ureche. M-a durut rău și a început să-mi țiuie urechea, dar mi se părea că încalc un contract dacă mă iau de el, așa că n-am zis nimic. La urma urmei, eu îi spusesem că poate să-mi facă orice. Peste câteva clipe, m-a pleznit din nou în același loc și urechea a început să-mi țiuie și mai tare. Luptând cu valurile de durere, am încercat să zâmbesc, în timp ce el și-a trecut mâinile prin părul meu și m-a tras de un smoc grizonat.

„Ce de păr alb ai”, mi-a zis. „Ești bătrân.” În clipa aia, cu același zâmbet înghețat pe chip, am început să mă simt umilit într-un mod neplăcut. Eram furios. Voiam să-i arăt că submisiunea mea fusese condiționată dintotdeauna și putea fi retrasă în orice clipă. Cu cine pula mea credea că vorbește. M-am ridicat, mi-am băgat picioarele în pantofi, fără să mă obosesc să-i încalț ca lumea și m-am clătinat spre ieșire.

Când am ajuns la ușă, el a zis „așteaptă…”, iar când m-am întors, era cu geanta mea în mână. Părea confuz, poate chiar un pic rănit. I-am smuls-o din mână.

„Unde te duci?”

„Nu-mi plac chestiile astea”, am zis, am trântit ușa și am plecat.

În romanul lui Sally Rooney, Normal People, apare o scenă asemănătoare: Marianne, unul dintre personajele principale, e legată în apartamentul unui tip cu care are o relație sado-masochistă. Brusc, resimte un val de dezgust, atât față de situație, cât și față de el, îi cere s-o dezlege și pleacă val-vârtej din apartamentul lui. În timp ce pleacă, se întreabă: „Oare lumea chiar e un loc atât de malefic, încât iubirea nu poate fi deosebită de cele mai josnice, mai abuzive, forme de violență?”. Citisem romanul cu doar două săptămâni înainte și mi-e greu să cred că nu-l copiam, într-un anumit sens. Scena marchează un punct de cotitură în devenirea personajului Marianne, semnalând o respingere a auto-înjosirii. În seara aia, în timp ce ascultam Cardi B în drum spre casă, în autobuz, m-am gândit că am făcut un gest la fel de puternic de renunțare, că n-o să mă mai văd niciodată cu Thomas și nici n-o să-mi mai permit să mă las tratat așa. Decizia s-a dovedit de scurtă durată: a doua zi, i-am cerut scuze pentru comportamentul meu și l-am întrebat dacă vrea să mergem la film.

Thomas își amintește altfel incidentul și insistă că i-am cerut să mă lovească. Eu nu-mi amintesc așa, dar nici nu exclud varianta asta: eram beat, el nu băuse și nu e ca și cum nu mi-ar sta în fire. Nu sunt sigur dacă mai contează, oricum, pentru că intenția mea nu e să-l descriu pe el drept abuzator. Indiferent dacă i-am cerut sau nu să facă asta, m-a lovit pentru că îi spusesem că e genul de chestie care-mi place. Ultima dată când ne văzusem, am consimțit explicit la chestii din astea, deci de unde putea el să se prindă când expiră consimțământul ăla? Cred că e derutant când cineva îți zice „poți să-mi faci orice”, iar apoi iese furios de la tine din apartament, în clipa în care îți exerciți puterea pe care ți-a oferit-o.

Cunosc niște tipi gay și tipe care și-o trag cu bărbați, care au avut experiențe asemănătoare. Ca să-mi dau seama cum ar putea să difere dinamicile sexului violent într-un context heterosexual, am vorbit cu Sarah, o cercetătoare feministă de la Glasgow, care a criticat vocal normalizarea sexului violent.

Îi sugerez lui Sarah că, prin acte sexuale violente, e posibil ca tipii gay și tipele hetero să-și fetișizeze propria oprimare, indiferent că vorbim despre homofobie sau misoginism. „Tind să fiu de acord”, zice ea. „Mi se pare că factorul cheie e fetișizarea dominației masculine. Dar sexul heterosexual violent [în care bărbatul e deasupra și domină] nu e deloc o chestie subversivă. Prin degradarea femeilor, bărbații nu fac decât să joace o versiune hiperbolizată a poziției pe care o ocupă.”

O întreb pe Sarah ce are de zis despre faptul că atât de mulți oameni consimt activ și se bucură de sex violent. „E greu să faci judecăți generalizatoare pe tema asta și nu vreau ca cineva să se simtă prost pentru că a internalizat o formă de oprimare. Trebuie să ne ferim de o atitudine moralizatoare, negativă, la adresa sexului. Problema nu e că este nasol pentru că e de prost gust, ci că este nasol pentru că e dăunător. Pot exista o grămadă de factori care influențează motivele pentru care oamenii își dau consimțământul. Nu e întotdeauna o decizie autonomă. Poți fi constrâns la nivel de societate.” Mi se pare adevărat. Majoritatea discursurilor care vorbesc de pericolele sexului se concentrează pe consimțământ. Acesta e necesar, dar insuficient: la urma urmei, e posibil să consimți entuziast la ceva care-ți face rău.

De ce natură e pericolul care ar putea exista în sexul violent? „Masochismul poate să perpetueze un ciclu de abuz și să-ți denatureze perspectiva asupra a ce e acceptabil din partea unui partener”, spune Sarah. „Te poate face să gândești: dacă-l las să-mi facă asta în pat, e ipocrit să mă enerveze dac-o face în alte contexte. Dacă sexul ar exista doar într-un vid dintr-un soi de lume utopică, ar fi în regulă, dar nu e așa și nici n-o să fie vreodată. Din clipa în care degradezi sexual sau tratezi ca pe un obiect o femeie, amintirea aia va rămâne acolo mereu.”

Deși sunt bărbat, iar relațiile de putere diferă, sună similar cu experiențele mele. Când creezi o dinamică de violență și subjugare, e greu s-o păstrezi exclusiv în dormitor. În cele din urmă, se extinde și în afară. Poate că e mișto să-ți comande cineva să-i sugi pula. Ce e mai puțin haios e să-ți ceară să tragi o fugă până la magazin să iei țigări, pentru că plouă și n-are de gând să iasă din casă.

Când Thomas a început o relație cu altcineva, am luat hotărârea îngrozitoare și inexplicabilă de a continua să ne vedem ca prieteni. Într-o seară la bar, a susținut că școala privată pe care o făcuse avea „un spirit anti-conservator”, iar eu am început să dau din gură despre ce prostie e asta, vorbind îndeajuns de tare încât să audă și oamenii din jur. În tot acest timp, cât dădeam din mâini și urlam, simțindu-mă ca și cum aș fi în cea mai bună formă, am avut senzația că fac asta doar ca să obțin o reacție. Voiam să îl provoc, iar el înțelegea asta. Voiam să mă apuce de gât și să-mi spună să tac. Dac-ar fi făcut asta, aș fi tăcut mâlc. Aș fi spus că-mi pare rău. Aș fi recunoscut că, da, într-adevăr, școala lui privată chiar pare să fi fost destul de radicală. La un moment dat, m-a rugat să schimbăm subiectul, iar eu am spus: „Și ce-o să faci?”. Și-a ridicat mâna, apoi a lăsat-o jos și a zis: „nimic”. Există un banc vechi care zice: „Lovește-mă”, spune masochistul. „Nu”, spune sadicul.

În cele din urmă, m-a respins definitiv și m-am trezit că beau singur, întrebându-mă ce-i în neregulă cu mine. Mă transformasem într-o persoană imposibil de respectat, pentru că eram prea submisiv? Oare el credea că sunt stricat la cap? Mi-am dat seama că dacă pălmuiești și insulți un om de prima oară când te culci cu el s-ar putea să-ți fie greu să dezvolți sentimente de afecțiune. Simțeam că voia să mă domine, dar mă disprețuia pentru că îl lăsam să facă asta: poate că-mi plăcea prea mult.

Pe parcursul următoarelor luni, masochismul sexual s-a extins în cel emoțional. Mă atrăgea răceala, tipii care îmi dădeau „seen” cu zilele, cei care mă făceau să le cer scuze pentru cum mă comportam. A fost un tip care, când am făcut mișto blând de el, mi-a spus că „nu-i place să fie provocat emoțional”. Un altul mi-a zis că probabil mi-a dat gonoree, apoi m-a ignorat o săptămână, înainte să ia din nou legătura cu mine printr-un mesaj entuziast despre un bărbat pe care-l cunoscuse și o invitație să mă alătur clubului lui de lectură (am refuzat). Mă atrăgeau pentru felul sinistru în care se comportau cu mine: distanța, în loc să fie un defect, era esențială în atracție. Bunătatea sau entuziasmul, pe de altă parte, le consideram „milogeală”. Nimic nu mi se părea mai puțin erotic decât să fiu tratat cu bun simț.

Mai fusesem într-o relație abuzivă și înainte de perioada asta și se înțelege că n-a fost nici sexy, nici haios. În ciuda întregii drame, a tuturor violențelor și amenințărilor, a fost obositor. Ultimul lucru pe care mi-l doream era să repet experiența aia, dar tot mă trezeam romanțând abuzuri nesănătoase de putere, de obicei în timp ce ascultam Lana del Rey. Semnalele de alarmă erau cel mai mare fetiș al meu. Având în vedere ce istoric aveam, era o demență. M-aș fi aruncat cu capul înainte într-o relație abuzivă cu oricare dintre tipii cu care m-am văzut anul trecut, singura chestie care m-a salvat a fost că niciunul dintre ei nu și-a dorit asta.

În egală măsură, simțeam că sexul violent îmi face rău, dar mă îngrijoram că fac și eu altora. Sensul puterii în cadrul sexului e arareori liniar. Poți să fii submisiv și tot s-o faci pe șeful: propozițiile care încep cu „pune-mă să…” tot instrucțiuni sunt. În Normal People, Marianne spune: „Nu prea ești submisiv, dacă nu te supui decât chestiilor pe care vrei să le faci”. După criteriul ăsta, nu prea sunt deloc submisiv. Sexul de care mă bucur adeseori se rezumă la: „Forțează-mă să fac chestiile care deja mi se par cele mai satisfăcătoare”. Nu e nimic în neregulă cu asta, dar e important să recunoști că submisivii pot fi, în felul lor propriu, la fel de dominatori. Leopold Sacher-Masoch (autorul cărții Venus in Furs, de la care își ia masochismul numele) își presa soția să se culce cu alți bărbați, pentru ca el să poată experimenta umilința plăcută de a fi înșelat. Cine e omul degradat, de fapt, în situația asta?

În cazul a doi bărbați gay, dacă dinamica sexuală se bazează pe: „Eu sunt slab și tu ești puternic”, exprimat adeseori prin: „Eu sunt feminin și tu ești masculin”, atunci ambii parteneri se joacă cu aceleași nesiguranțe, doar că ajung la ele din direcții diferite. Eu mă temeam că, dacă validez masculinitatea unei persoane care mă domină, îi alimentez homofobia internalizată. Pare plauzibil să sugerezi că, dacă faci pe cineva să se simtă temporar ca un „bărbat adevărat”, i-ai putea perpetua anxietatea că nu e.

Din toate aceste motive, am luat decizia de a nu mai face genul ăsta de sex, fie și pentru un timp. Îmi afecta relațiile, mă făcea să mă simt mai prost cu propria persoană și, poate că, la urma urmei, afecta și alți oameni. Vreau să depășesc ideea că cel mai important lucru e compatibilitatea sexuală. Un prieten mă asigură că „dorința e surprinzător de maleabilă” și, chiar dacă am fost sceptic inițial, încep să înțeleg cum ar putea să fie adevărat. M-am văzut cu câțiva tipi care nu erau deloc dominatori sau violenți. A fost o surpriză plăcută să descopăr că sexul poate fi în continuare motiv de entuziasm, fără să fie degradant, deși uneori am făcut eforturi să nu mi se pară plictisitor.

La finalul Normal People, în loc să-și respingă instinctul masochist, Marianne găsește un context mai sănătos în care să și-l exprime. Iubitul ei o domină tandru și cu respect, înțelegând că „nu era nevoie să fie rănită: putea s-o lase să se supună de bunăvoie, fără violență”. Poate că un astfel de context e cel mai bun la care pot să sper.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.