Am fotografiat rachetele astea abandonate și-am ajuns ținta rușilor

Asta e o poveste a unui fotograf anonim, relatată lui Julian Morgans

Ce vezi aici e o navetă spațială rusească abandonată, acoperită de praf și uitată în mațele unei instalații de lansare din Kazahstan. E o rămășiță a eforturilor eșuate ale URSS de a construi o rachetă spațială reutilizabilă, în cadrul Programului Buran. Pe baza planurilor furate de la NASA, programul a înghițit miliarde fără șir, între 1974 și 1993, doar ca să lanseze pentru o durată scurtă de timp o singură rachetă pe orbită, în 1988.

Când s-a prăbușit Uniunea Sovietică, programul a fost băgat la naftalină, iar navetele spațiale pe jumătate terminate au fost lăsate să putrezească pe tot cuprinsul fostului imperiu sovietic. O rachetă a fost distrusă în 2002, când hangarul care o adăpostea s-a prăbușit într-o furtună, în tip ce un alt prototip e adăpostit acum într-un muzeu german. Aceste două rachete de la Cosmodromul Baikonur, din sud-vestul Kazahstanului sunt probabil ultiemele supraviețuitoare.

Doar o mână de oameni a pătruns în incinta asta și-au reușit să iasă cu cardurile SD la ei. Azi am stat de vorbă cu unul dintre oamenii ăștia. E un fotograf european axat pe explorări urbane, care n-a vrut să-i publicăm numele de teamă să nu-i îngreuneze călătoritul prin lume, chestie care, evident, e parte din meseria lui.

Aici ne explică în propriile cuvinte cum a intrat în incintă, cum a scăpat și cum îl urmăresc de-atunci agenții ruși. Interviul a fost editat pentru claritate și lungime.

Am citit prima dată despre Programul Buran de pe net și am fost, gen, a, păi asta clar mi-o trec pe listă. Pur și simplu părea punctul culminant pentru orice explorator urban. Crema cremelor. Așa că în octombrie 2015, m-am dus în Kazahstan.

Incinta era uriașă. Erau cam 70 pe 90 de kilometri de deșert cu sute de platforme de lansare rămase acolo din Războiul Rece. Câteva dintre platforme mai erau active – de acolo se lansau rachetele de la Stația Spațială Internațională. Dar principala provocare era că hangarul se află la vreo 40 de kilometri de drumul principal. Cealaltă problemă e că n-aveai unde să ascunzi o mașină, așa că nu puteai să conduci până acolo. Și, colac peste pupăză, mai erau și jeep-uri care patrulau în zonă non-stop.

Mi-am petrecut excursia din 2015 privind prin binoclu, încercând doar să aflu unde se duceau patrulele și la ce ore. N-aveam niciun plan. Pur și simplu adunam date, în încercarea de a mă prinde cum aș fi putut evita patrulele ca să traversez deșertul fără mașină, până când mi-a venit o idee – o bicicletă! Pentru că odată ce-ai intrat, poți să mergi pe drumurile asfaltate cu bicicleta. Trebuia doar să acopăr distanța de la drumul principal la unul dintre drumurile din interior, adică vreo 20 de kilometri.

Așa că m-am întors acasă și mi-am făcut un plan. Mi-am comandat o bicicletă pliabilă și-am stat cu ochii pe lansări. Poți să verifici programul de lansări pe net și am căutat un moment când să fie cât mai puțină activitate cu putință. Așa am văzut că nu era nicio lansare în august 2016. Era și lună plină la jumătatea lunii, ceea ce avea să simplifice călătoritul noaptea. Așa că ăsta a ajuns să fie planul.

Am aterizat vineri seara și la început a fost ușor. Am găsit un loc în care să-mi ascund mașina – pur și simplu o grămadă de cauciucuri vechi, covoare și gunoaie din deșert. Acopeream mașina cu covoare și cauciucuri, când a trecut fix pe lângă mine o mașină de patrulă. Și eram, gen, căcat! Dar probabil au crezut că descărcam gunoaie, cum fac localnicii și au mers mai departe.

Cu toate astea, știam că-și schimbaseră itinerariul de patrulare ca să vadă ce fac. Așa că trebuia să-mi fac un plan nou, d-aia am condus șapte kilometri mai la est. Acolo, în următoarea noapte, am găsit un cimitir, în care m-am gândit că pot să parchez fără să pună nimeni întrebări.

De-acolo am început să merg pe bicicletă, pân-am ajuns la primul drum din incintă. Și acolo am dat de prima mea problemă, pentru că am crezut că drumurile sunt asfaltate – dar nu erau. În schimb, erau doar nisip și pietriș, dar n-aveam de ales. Așa că am început să merg pe bicicletă prin nisip.

Am crezut că o să-mi ia cinci ore, dar mi-a luat mai spre nouă. Până am ajuns la hangar se crăpa de ziuă și eram epuizat – doar ca să dau peste altă problemă.

Hangarul ar fi trebuit să fie descuiat, dar am găsit totul închis. Eram, O, doamne, am venit aici și-acum nu pot să intru. Dar apoi am pus niște canistre grămadă unele peste altele, ca să ajung la scara de incendiu și să urc până la etajul doi. Etajul doi era descuiat, așa că am intrat pe la 6:30 dimineața, însă era foarte întuneric. Exista un singur șir de ferestre care aruncau o strălucire în ceea ce arăta ca o catedrală enormă. Și apoi am văzut rachetele astea spațiale incredibile care stăteau sub mine.

Era ca un mausoleu al epocii spațiale. Am stat acolo două ore doar holbându-mă la ele. Am încercat să dorm, dar aveam corpul plin de adrenalină, așa că, în cele din urmă, pe la 10 dimineața, când lumina a devenit mai bună, am început să fac poze.

Era o duminică obișnuită și liniștită la Cosmodromul Baikonur și mi-am petrecut toată ziua cățărându-mă și încercând să prind cele mai bune cadre. Rachetele clar putrezeau acolo de 25 de ani și erau acoperite de găinaț. Exista o scară sub una dintre ele cu care puteai să te sui înăuntru, dar, sincer, nu era mare lucru de văzut. Practic, erau distruse. În plus, și hangaruil era distrus, din cauza perioadei de zece ani în care Kazahstanul n-a fost sigur de ce se-ntâmpla la Baikonur și a devalizat locul. Toate chestiile de valoare au dispărut și cred că hangarul se va prăbuși probabil, fix ca și celălalt.

După ce mi-am petrecut ziua făcând poze, am vrut să mă duc să mai văd un alt hangar în apropiere. E cel cu racheta mare Energia, la vreo 400 de metri distanță. Așa că m-am târât până acolo și am făcut niște poze. Și-apoi eram gata să plec, când au răsărit acești trei ciobănești germani Czar enormi. Făceau mult zgomot, iar unul dintre câini se apropia, așa că am luat o țeavă de oțel și am scos sprayul paralizant pe care-l cumpărasem anume pentru câini. Se apropia din ce în ce mai tare, așa că l-am pocnit peste bot și am dat cu sprayul. După asta s-au îndepărtat toți trei și-am rămas din nou singur.

La faza asta deja se întunecase și trebuia să mă întorc. Nu voiam să fiu acolo luni dimineața, așa că trebuia să ajung la mașină înainte de răsărit. Așa că am mers pe jos vreo opt kilometri până la mașină și am început să pedalez. Apoi, brusc, am văzut farurile unui jeep în spatele meu. Mi-am aruncat rapid bicicleta la pământ și am alergat vreo 50 de metri în deșert.

L-am văzut pe un tip cum venea-n jos pe drum și tot cotea la dreapta și-apoi la stânga, vira în deșert și-apoi înapoi pe drum. Nu eram sigur dacă pe mine mă căutau sau ce făceau. Dar bănuiesc că era weekend, iar poate că și paznicii ăștia băuseră niște votci, însă în sinea mea mă rugam să nu dea peste bicicletă. Dar cumva a trecut fix pe lângă, d-aia m-am întors pe drum și-am continuat să merg.

După niște ore de mers pe bicicletă prin nisip eram complet epuizat. În cele din urmă, m-am gândit c-ar fi mai simplu să merg pe jos, așa că mi-am lăsat bicicleta și vesta antiglonț acolo. De-atâtea ori am vrut să mă întind pe jos și să mă odihnesc, dar știam că nu se poate. Ar fi fost periculos să mă trezesc în plin soare de deșert fără prea multă apă. Avusesem șase litri pentru 36 de ore, ceea ce mersese bine. Dar știam că n-ar fi fost tocmai bine la 37 de grade.

În cele din urmă, pe la 6 dimineața m-am întors la mașină. Apoi am condus până la vreo 20 de kilometri, am dat drumul la aerul condiționat tare și-am adormit. La prânz m-am trezit din nou și-am continuat să merg.

Când am ajuns acasă, am avut o expoziție mare și-a fost plin ochi. Am făcut bani buni și-am vândut multe printuri oamenilor de afaceri. Excursia mă costase vreo 1 000 de euro, iar eu am făcut 20 000, așa că profitul a fost frumos.

Dar apoi, după patru zile, am ajuns acasă și-am găsit ușa de la apartamentul meu deschisă. Am știut pe loc că cineva îmi spărsese casa, dar n-am găsit dezastrul la care mă așteptam. Singurul lucru care lipsea era Nikonul meu – Nikonul mare care încă mai avea pozele cu rachetele pe card. Și mi-au furat și laptopul, dar nimic altceva. Bănuiesc că veniseră la expoziție, unde văzuseră că proiectez de pe calculator toate pozele de la Baikonur. Dar au lăsat șase obiective în aceeași geantă foto, plus aparatul meu de rezervă, un Sony A7. Așa că a fost un pic dubios.

Am sunat la poliție, au venit și-am dat o declarație. Mai târziu m-au sunat ei înapoi și-au zis: „Uite ce e, n-are sens să-ți fi luat ăștia doar aparatul și laptopul. Deci, noi credem că s-ar putea să fie un semn de la Moscova.”

Mi-au zis să am grijă, pentru că nu e distractiv să te pui cu ăștia. Ei credeau, și sunt de acord, că era vorba de onoare. Rușilor li se știrbește reputația când intră unul ca mine prin efracție, pe o bicicletă pliabilă, în portul lor spațial ultra-secret. Iar americanii plătesc zeci de milioane de fiecare dată când se folosesc de Baikonur ca să lanseze pe cineva din Stația Spațială Internațională, așa că nu dă bine nici pentru afaceri. Așa că de-atunci chiar am încercat să nu apar prin presă – un alt motiv pentru care aici vorbesc sub anonimat.

Nu mi-e frică. Nu m-am uitat peste umăr. Sunt o persoană foarte optimistă și trebuie să fii așa în meseria asta. E un subiect prea bun și deja l-am povestit câtorva prieteni. Bănuiesc că principala chestie pe care-am învățat-o e cât de important e să fii pregătit. Aveam sprayul paralizant și vesta antiglonț. Am învățat cum se spune pe rusește la „mâinile sus”. Dar n-aveam un plan B pregătit pentru când mi-au descoperit primul loc de parcare. Ar fi trebuit să am un plan B, dar, în schimb, a trebuit să improvizez.

Deci să fii întotdeauna pregătit și dacă te bate gândul să intri acolo, recomandarea mea ar fi să nu. Pe mine m-a rugat chiar și un post TV să ghidez o echipă acolo. Mi-au oferit mulți bani, dar eu nu sunt ghid. N-o să intru acolo doar pentru bani. Fac ce fac pentru fotografie și pentru nimic altceva.

Articolul a apărut inițial pe VICE AU.