Un tip care a evadat din Coreea de Nord îți spune cum era viața în „cea mai bună țară din lume”

Articolul a apărut inițial în VICE Quebec.

Își aduce aminte de mașini. De șocul pe care l-a resimțit când a văzut multe mașini care se deplasează pe străzi, înconjurate de clădiri uriașe.

„Vedeam asta pentru prima dată-n viață. Pe drumurile din Coreea de Nord nu există mașini. De fapt, nu prea există nimic.”

S-a întâmplat acum doisprezece ani, dar Jun Heo vorbește despre asta ca și cum ar fi fost ieri. Ziua în care lumea, așa cum o știuse el, s-a prăbușit. Ziua în care i-a urmat pe cei doi traficanți chinezi trimiși de mama lui și a traversat Râul Tumen dintre Coreea de Nord și China cu ei.

„Toată viața mea înainte de ziua aia am fost învățat că nu există nicio țară mai bogată decât Coreea de Nord. Credeam că țara mea e cea mai bună din lume. Habar n-aveam cum arată lumea de-afară. Apoi mi-am dat seama. Când am văzut mașinile, clădirile înalte. În clipa aia, tot ce credeam că știu s-a prăbușit.”

Jun a fost crescut în mizerie în Chongjin, un oraș de coastă din nord-estul Coreei de Nord. Avea 14 ani în 2004, când mama lui s-a hotărât să fugă din Coreea de Nord în China. Cam un an mai târziu reușise să ajungă în Coreea de Sud. E țelul suprem pentru cei care evadează din Coreea de Nord, pentru că odată ajunși acolo, pot să ceară statut de refugiat.

Însă pentru Jun lucrurile n-aveau să meargă atât de lin. La o săptămână după ce-a pus piciorul în China, s-a trezit cu vreo zece alți evadați, ascunși în casa unui traficant de oameni de lângă Beijing. Au fost instruiți să nu iasă din casă. Erau prinși în capcană. Traficantul s-a întors cu polițiști înarmați. Era spion sau pur și simplu îi vânduse autorităților? Nu mai conta. Evadații nord-coreeni căzuseră în mâinile poliției chineze.

În câteva zile au fost trimiși înapoi în Coreea de Nord. Așa funcționează înțelegerea între China și țara vecină și aliată. Jun Heo a fost trimis într-un lagăr de concentrare, unde dormea nopțile pe podeaua unei celule de închisoare, iar tortura și munca silnică făceau parte din rutina de zi cu zi. Acolo, Jun a fost învățat că ceea ce văzuse în China era un miraj. „Am început să mă întreb dacă sunt nebun. Dacă ce văzusem fusese real. Visasem?”

În Coreea de Nord, o evadare eșuată poate să ducă la o viață în captivitate. Dar copiii scapă în general de astfel de pedepse. După câteva luni în captivitate, Jun a fost trimis înapoi la tată lui în orașul său natal. Însă viața sa în Coreea de Nord nu avea să mai fie niciodată la fel.

Dacă Jun le spunea rudelor lui orice despre ce-a văzut în China, putea să putrezească la închisoare pentru tot restul vieții. „N-am avut voie să vorbesc cu nimeni despre asta. Poliția secretă era pe urmele mele. În fiecare dimineață și-n fiecare seară trebuia să le dau raportul.”

Adolescentul nu mai avea voie la școală. Interacțiunile cu prietenii îi erau limitate la minimum. Într-un oraș fără curent electric, fiecare zi se transforma într-o lentă agonie între două nopți cu somn rău. Ca și restul familiei sale, Jun abia avea ce să mănânce. Lipsea mâncarea. Își petrecea majoritatea zilelor hoinărind.

„Îmi aduc aminte că urcam același munte în fiecare zi, timp de aproape trei ani. Era unul dintre puținele lucruri pe care aveam voie să le fac.” De-acolo vedea, mult sub el, copiii care intrau și ieșeau dintr-o școală la care nu mai avea voie să meargă. Acolo, sus pe munte, Jun Heo a început să-și plănuiască următoarea evadare.

În decembrie 2008, la trei ani după ce a fost trimis înapoi în Coreea de Nord, a evadat din nou. Cineva l-a ajutat să traverseze Râul Tumen. Dar, din nou, a preferat să nu dea detalii despre evadare în sine. Nu vrea să dea indicii unui sistem nord coreean care a sporit paza la graniță în 2017, în încercarea de a-și împiedica populația înfometată să fugă din țară.

Traversarea spre China era doar primul pas către libertate. Jun a învățat asta pe pielea lui în timpul primei evadări. Și-a petrecut primele luni pe cealaltă parte a râului ascunzându-se în Yanji, un oraș în nord-estul Chinei, în apropiere de graniță. „Eram în pericol, pentru că încă eram atât de aproape de Coreea de Nord. Există mulți spioni nord-coreeni în Yanji, care încearcă să prindă evadații. După trei luni, am reușit să ajung la Shanghai, care era un loc mai sigur pentru mine.”

Odată ce-a ajuns în megalopolisul, adolescentul fugar a reușit să se angajeze la un restaurant specializat în bucătărie coreeană. Jun s-a prefăcut că e sud-coreean. Restaurantul avea proprietari chinezi și nu puteau să-i recunoască accentul. Era plătit prost, dar, pentru prima dată în viață putea să mănânce cât vrea. „Mâncam tot timpul. Voiam să încerc totul.”

Din Shanghai a ureșit să ajungă la mama lui. În 2005, traficanții de oameni i-au dat un număr de telefon s-o contacteze în Coreea de Sud. Nu l-a uitat niciodată și, din fericire, nu și-a schimbat numărul.

„În ciuda faptului că aveam un job, tot trăiam cu frica constantă că identitatea mea reală avea să fie descoperită și c-o să fiu trimis înapoi în Coreea de Nord. Mama trecea printr-o perioadă financiară dificilă, dar după doi ani strânsese destui bani cât să trimită un traficant nou să mă aducă în Coreea de Sud.”

Cu ajutorul traficantului, Jun a ajuns ilegal în Thailanda. De acolo, putea să ceară statut de refugiat în Coreea de Sud. Și-a petrecut două luni între Chiang Mai și Bangkok înainte că, în cele din urmă, să zboare la Seul.

Zâmbitor, proaspăt tuns, îmbrăcat într-o cămașă gri curată, Jun a stat de vorbă cu mine la cafea în limba lui Shakespeare. Era iunie în Seul și soarele strălucea. Ne-am dat întâlnire la Teaching North Korean Refugees (TNKR), o școală non-profit de limbă engleză, la care studentul la științe politice mergea de mai bine de un an.

La 27 de ani, Jun a recunoscut că nu mai e nici pe departe tânărul adult de-cum șase ani, când a ajuns în Seul. Mama lui a fost cea care l-a învățat să folosească un smartphone precum cel pe care-l ține acum, își amintește el râzând. „Nu aveam curent electric în orașul meu natal”, a simțit el nevoia să se justifice. „Era o nebunie la început. Chiar și-acum nu-mi vine să cred că folosesc un smartphone. Acolo unde locuiesc, sting și aprind lumina. E ca și cum aș trăi în paradis sau în viitor.”

Viața lui în Coreea de Sud e doar despre studii. Ultimii lui câțiva ani în Coreea de Nord l-au lăsat cu o sete de nepotolit pentru studiu. „Timp de trei ani, am rămas să mă uit la toată lumea din jurul meu care se ducea la școală. Bănuiesc că nu știm niciodată ce ne lipsește, până suntem privați de chestia aia. Știu cum e să nu poți să studiezi. Nu mai vreau să mă opresc.”

Când a ajuns în Seul, nivelul lui educațional era departe de ceea ce te-ai aștepta de la un tip de 20 de ani în Coreea de Sud. Jun a început prin a studia la o școală privată pentru adulți – Institutul Daesung. Ca refugiat, i s-a acordat sprijin financiar ca să-și plătească aceste cursuri. Munca lui grea n-a trecut neobservată și n-a durat mult până când administrația școlii i-a permis să se ducă la oricâte cursuri voia el, fără să fie nevoit să plătească vreun cost suplimentar.

„În Coreea de Sud mi-am dat seama rapid că viața rămâne grea pentru majoritatea refugiaților nord-coreeni. Trăiesc în apartamente mici, au joburi precare. N-am vrut să mă întorc înapoi în mizerie. N-am vrut să mă întorc la rătăcit toată ziua, fără vreun scop. Mi-am asumat prea multe riscuri ca să ajung unde sunt.”

Așa că Jun Heo și-a setat un scop. Voia să meargă la facultate. Și nu la orice facultate. Universitatea din Seul, cea mai bună școală de stat dinr-o țară în care educația e o obsesie națională și în care mai bine de 80% dintre tineri se înscriu la studii superioare secundare. „În primul rând, trebuia să am echivalentul unei diplome de liceu sud-coreene.”

După asta a venit Suneung-ul, un test standardizat de abilități scolastice, care amestecă limbile coreană, engleză, matematică, geografie, istorie, economie și politică. Orice elev sud-coreean care vrea să se ducă la facultate trebuie să-l treacă. Studenții sunt apoi clasați pe opt grade de excelență, cu cât mai sus, cu-atât mai bine.

După câțiva ani de studiat la Daesung, Jun a reușit să se claseze în gradul doi. Un rezultat modest pentru o persoană născută în Seul, dar un miracol pentru un refugiat în situația sa. Comitetul de admitere de la Universitatea din Seul s-a prins și i-a acordat oportunitatea unui interviu. O oportunitate incredibilă, explică Jun, întrucât un număr foarte mic de sud-coreeni obțin un interviu la prestigioasa contribuție.

„A fost primul interviu din viața mea și șansa să am o viață mai bună. Încă mai vorbeam cu accent nord-coreean. Le-am spus povestea mea și, chiar înainte să plec, le-am zis: Chiar am făcut cât de bine am putut.”

Câțiva ani mai târziu, Jun a terminat facultatea de știință politică. „Cred că sunt norocos. Mă trezesc în fiecare zi cu un zâmbet pe buze. Dar am studiat din greu să ajung aici. Foarte din greu.”

Falia socială dintre el și colegii lui s-a îngustat mult. „Diferența dintre noi, la început, a fost experiența de viață. Nu era nimic insurmontabil. Încă sunt mândru cu locul de unde vin. Am o poveste unică de spus.”

Există, însă, un singur loc unde Jun Heo nu-și va urma niciodată colegii: sus pe munte. Drumețiile montane sunt destul de populare în Coreea de Sud, dar pentru Jun pur și simplu nu mai e distractiv. „Urăsc munții.”

Majoritatea oamenilor, începând cu sud-coreenii, au tendința să-i judece aspru pe nord-coreeni, consideră Jun. De curând, când și-a lansat contul de YouTube, primele sale show-uri video îl arată legat la ochi, cu brațele deschise, pe străzile din Seul. „Sunt evadat din Coreea de Nord. Unii spun că sunt comunist, spion sau trădător. Eu am încredere în tine. Tu ai încredere în mine? Ia-mă în brațe”, spune semnul făcut de mână de sub el.

Chiar și-n Coreea de Sud, o țară care era una cu Coreea de Nord acum mai puțin de 70 de ani, oamenii tind să bage familia Kim și pe nord-coreeni în aceeași oală. Sud-coreenii mai conservatori sunt, de obicei, împotriva ideii că guvernul lor ar putea să-i ajute pe refugiații nord-coreeni. Îi bănuiesc pe refugiați că încearcă să se infiltreze în Coreea de Sud ca să spioneze pentru regimul nord-corean.

Comportamentul lui Kim Jong-un și programul nuclear al Coreei de Nord sunt răspândite în mass media de pe tot cuprinsul lumii, dar cum rămâne cu poporul nord-coreean, întreabă el. Cum rămâne cu adevăratele victime ale lui Kim Jong-un?

„Auzim în fiecare zi de familia Kim și de politicile Coreei de Nord. E interesant, dar trebuie să aflăm și despre oamenii care locuiesc în Coreea de Nord. În fiecare zi se încalcă drepturile omului.”

Reportajele despre viața de zi cu zi în Coreea de Nord nu-s sarcină ușoară pentru mass media internațională, recunoaște el. Mass media nu au acces la țară, cu excepția câtorva invitații oficiale la Phenian pe care le face regimul. Coreea de Nord care li s-a prezintă e un fals, spune Jun Heo. Și de-asta el și alți refugiați au responsabilitatea să vorbească. „Pentru că noi știm adevărul. Noi am văzut și am trăit.”

„Mulți oameni pe care-i întâlnesc sunt sceptici că situația din Coreea de Nord ar fi chiar atât de rea. Unii pur și simplu nu cred. Dar e adevărat. În fiecare zi oamenii mor de foame. La propriu, mor, pentru că n-au nimic de mâncare. În fiecare zi, oamenii fără adăpost dorm pe jos în gări. E o situație comună în Coreea de Nord. Politicienii de pe tot cuprinsul lumii vor să pună punct programului nuclear. Cer Coreei de Nord să-l oprească. Dar ar trebui să ceară și regimului din Coreea de Nord să-și trateze oamenii bine.”

Într-o zi, spune Jun, o să-și spună povestea la ONU. Trebuie s-o facă. Însă mai târziu în conversație recunoaște și el că Națiunile Unite nu prea au ce să facă pe tema asta. „Nu cred că au vreo putere când vine vorba de Coreea de Nord. Nu pot să oblige guvernul să-și trateze oamenii mai bine. Trebuie să aibă loc niște schimbări, dar e și greu. Nu există soluții miraculoase.”

Între amenințările lui Donald Trump pe Twitter cum că ar lansa un atac asupra Coreei de Nord și răspunsurile înțepătoare ale lui Kim Jong-un, spectrul unui război nuclear și-a aruncat umbra de-a lungul ultimului an asupra Peninsulei Coreene. Ai putea crede că amestecul exploziv format de Trump și omologul său nord-coreean ar fi destul de stresant pentru un refugiat a cărui familie și prieteni trăiesc în majoritate în Coreea de Nord.

Jun Heo n-a avut niciun contact cu rudele sale de când a fugit din orașul său natal, acum mai bine de nouă ani. Ar fi dificil, dar posibil, să încerce să dea de ei prin intermediul traficanților de oameni chinezi. Prețul pe care-l cer pentru așa ceva, însă, e destul de mare, iar astfel de operațiuni ilegale pot să-i bage în necaz pe oamenii de care încerci să dai. Momentan Jun preferă să nu încerce.

Însă posibilitatea ca armata SUA să atace Coreea de Nord nu-l sperie. Sau, mai bine zis, nu-l sperie mai mult decât situația actuală. „Dacă e război, prietenii mei ar putea ajunge să zacă sub bombe. Dar, indiferent dacă e sau nu război, o să moară. Mor de foame. Muncesc 15 ore pe zi. Un război n-ar avea cum să fie mai rău.”

Cu toate astea, Jun nu consideră că o intervenție militară e modul de a-și vedea cu ochii visul unei reuniri a Coreelor. Căderea regimului actual din Coreea de Nord va trebui să treacă prin China. „China e esențială pentru politicile Coreei de Nord. Statele Unite n-au nicio putere asupra Coreei de Nord, dar China are. În ziua în care China o să vrea să vadă o schimbare în Coreea de Nord, așa o să se întâmple. E singura modalitate de a-mi elibera prietenii.”

Căderea familiei Kim în sine n-ar fi deajuns, estimează el. „Un alt dictator ar prelua puterea.” Elita politică nord-coreeană trăiește o viață privilegiată și s-ar asigura că oricine l-ar înlocui pe Kim Jong-un ar menține sistemul care-i servește în loc. „Elita nu vrea să se schimbe lucrurile.”

Într-o zi o să existe o reunificare, se jură acesta. Asta-l menține în priză în fiecare zi. De-asta studiază politica Coreei de Nord. De-asta vrea să-și ia un master în SUA sau Australia și să se specializeze în servicii sociale și ajutor social.

„Cred că orașul meu natal e cel mai nasol și mai mișto loc din lume. Vreau mai mult decât orice să mă întorc acolo. Într-o zi vreau să fiu conducătorul orașului meu natal și să-mi ajut oamenii să iasă din sărăcie. Dacă nu ne reîntâlnim, pot să mă fac politician aici, în Coreea de Sud. Dar am timp. Cred că mă mai așteaptă încă zece ani de studii. Încă nu sunt pregătir. Dar trebuie să mă întorc într-o zi. Tatăl și prietenii mei încă mai sunt acolo. Trebuie să-i ajut. Reunirea ar fi primul pas, dar și nord-coreenii trebuie să se schimbe, altfel n-o să existe niciodată o schimbare reală.”