De ce mi-e milă de Papa care i-a închis telefonul în nas lui Dumnezeu

Pe ultimul l-au scos de-acolo între patru scânduri. Între doisprezece scânduri, de fapt. Când ești Papă, nu te-ngroapă într-un singur sicriu. Primești trei, iar corpul îți e depus în cel mai mic dintre ele, de parcă ai fi o păpușică din aia matrioșka ce așteaptă să urce în regatul cerurilor. Nu e ca la iudaism, în care toată lumea are parte de același lemn ieftin de pin. Sau la mahomedani – cum am văzut pe canalele de știri occidentale – care te trântesc pe o băncuță de lemn în spatele unui camion și te conduc pe străzi trăgând focuri de mitralieră spre cer.

Nu, catolicii fac lucrurile ca lumea. Sau cel puțin le făceau, până când cel mai conservator papă al vremurilor moderne a hotărât că e timpul să spargă tiparele. De data asta, Benedict al XVI-lea va ieși de acolo pe picioarele lui – primul Papă care a demisionat în 600 de ani. A fost ales ca reprezentat al Domnului pe Pământ – o portavoce umană prin care Dumnezeu poate comunica cât de mult îl supără homosexualii. Acum Papa își dă demisia. Practic, i-a închis telefonul în nas lui Dumnezeu. Ai nevoie de curaj ca să faci asta. De coaie de oțel.

Cum își va aminti lumea de perioada lui? N-o să-și amintească nimic în afară de gestul ăsta. Benedict a sosit, la fel ca Dumnezeu, a văzut că e bine, și, la fel ca Dumnezeu, a hotărât să plece. S-a întors la ale lui. A încercat să se prefacă că nu se întâmpla nimic în jurul lui. Evident că nimeni nu alege papi. Or fi ei progresivi, dar progresează înspre 1831. Totuși, având în vedere conflictele care au loc pe toată planeta, omul ar fi putut ține și el măcar un discurs pentru schimbarea lumii.

S-ar putea ca istoria să nu fie blândă cu el, dar noi, ca oameni, sigur putem înțelege acțiunea lui. Numai proces prin care devii Papă e absolut paralizant. Ca și cum ai descoperi că ți-a crescut o a doua pulă. Sau că ai învățat să zbori.

Să fii omul lui Dumnezeu pe Pământ? Greu, băiatule. E cam ca atunci când fumezi jumătate de pungă de iarbă cu un bong făcut dintr-un măr într-o după-amiază ploioasă de duminică. Ești atât de conștient de fiecare acțiune a ta, încât paralizezi, iar gândurile ți se învârt în cerc încontinuu. Doamne Dumnezeule. Nu pot să cred că e adevărat. Chiar se întâmplă așa ceva? Asta e viața mea? Nu pot să cred că sunt Papa. Sunt. Papa. Astea sunt mâinile mele? Doamne sfinte. Nu pot să cred că e adevărat.

Benedict n-a reușit să astupe gaura dintre Lumea Întâi cea tot mai liberală și Lumea a Treia care a luat-o înapoi în ultimii 30 de ani. Poate că niciun om n-ar fi reușit s-o astupe. Nici Rowan Williams, de exemplu – primul arhiepiscop de Canterbury care nu credea în Dumnezeu. Nici măcar unul ca el n-a putut îndulci relațiile dintre părțile progresive și cele conservatoare ale organizației lui.

Acum, Benedict e singur. E un fost Papă. A încetat să fie papă. A pus în cui pălăriuța. De acum înainte, atunci când le spune tinerilor africani că cea mai bună metodă de a se proteja de SIDA e abstinența, aceștia pot chicoti cu poftă de naivitatea lui virginală fără să se teamă că-i va trăzni Dumnezeu. Va fi doar un moșuleț dement cu ochii înfundați în cap. N-ai de ce să te temi de el.

Avea o viață agitată pentru un bătrânel de 85 de ani. Dar după 28 februarie, cele mai importante întrebări ale lui vor fi personale: cum să-și umple timpul? În curând, la fel ca toate marile personalități care au ieșit din top, va suferi de o boală cronică și incurabilă: plictiseala milionarului.

Într-un paradis tropical al evaziunilor fiscale, Ratzinger va juca runde nesfârșite de golf cu Richard Branson, Bill Clinton și Tony Blair. Poate va cocheta cu ideea de a înființa o fundație mondială cu numele lui. Poate o să-și scrie memoriile de căcat. (Prima dată când l-am întâlnit pe Nelson Mandela, am fost inspirat profund. Era o persoană de o căldură rară, care depășise obstacole imense de-a lungul vieții…)

Da, fostul Papă o să încerce să se bronzeze cât mai uniform. Poate va dezvolta o ușoară dependență de substanțe tranchilizante. Va lua câteva kilograme în plus. Va pierde greutate. Va începe să facă sport. Va deveni pasionat de OZN-uri. Își va lăsa barbă. Poate va face niște reclame. Apoi, în timp ce se va uita pierdut la țâțele asistentei care are grijă de el, va începe să se întrebe dacă toate astea s-au întâmplat cu adevărat. Doamne. Chiar am făcut așa ceva? Toți oamenii ăia? Chiar s-a întâmplat? Eu. Papa? Astea sunt mâinile mele? Mâinile mele artitrice? Par așa de mari. Arată atât de mari și…totul e atât de suprarealist…

Spre deosebire de ceilalți arhiepiscopi de Canterbury, nu va primi un azil de lux. De fapt, având în vedere că nu există protocol, problemele de succesiune devin probleme politice: ca și ducele de Windsor, va fi exilat în Bahamas ca să fie sigur că nu se va putea întoarce să-l detroneze pe următorul numit în funcție.

The Guardian presupune că următorul la tron va fi Cardinalul ghanian Peter Turkson. Paddy Power îl preferă pe Cardinalul Marc Ouellet din Canada, dar tot Paddy Power îl consideră pe Joseph Aloisius Ratzinger următorul manager al echipei Chelsea. N-o să fie niciodată ușor să ghicim următoarea acțiune a lui Dumnezeu.

Urmăriți-l pe Gavin pe Twitter: @hurtgavinhaynes

Traducere: Oana Maria Zaharia