Spre deosebire de marea majoritate a pensionarilor din România, bunicii mei au fost feriți de probleme financiare majore. Mai mult, între finalul anilor 90 și începutul anilor 2000, când ai mei abia se mai ajungeau cu banii, ei au fost cei care ne-au ținut pe linia de plutire.

Am mai povestit despre cum am văzut jumătate de continent până la 20 de ani pe banii bunicului, deși el însuși și-ar fi dorit să vadă lumea, dar când a ajuns să aibă banii și timpul să o facă, a preferat să mă trimită pe mine.

N-am avut ocazia să-i ajut pe bunicii mei, pentru că nu mi-au cerut-o, iar eu eram suficient de egoist încât să nu-mi imaginez că oameni continuă să aibă dorințe indiferent de vârstă. Experiențele mele directe despre ce înseamnă pensia în România, sunt strict legate de anul când tata a trecut de la salariul lui, la pensia pe caz de boală, care reprezenta o chestie infimă față de cât câștiga inițial.

Odată cu trecerea asta forțată, familia mea s-a văzut față în față cu o altă realitate: aia în care un salariu decent devine o pensie mizerabilă.

Nu pot să spun că i-am ajutat cu adevărat pe ai mei. Le-am cumpărat mâncare, uneori, și împrumutat bani pe care nu i-am mai cerut. În rest, mi s-a rupt sufletul că serviciile sociale din țara asta sunt atât de proaste, încât trebuie să-mi văd părinții trecând prin așa ceva.

Pentru că, da, oricâte iluzii ți-ai face, cam ăsta e adevărul. Trăiești fix în tipul ăla de țară în care muncești până te rupi, ca să ai un trai lunar cât de cât decent. Apoi, peste vreo 30 de ani, te trezești că nu-ți poți plăti întreținerea sau că trebuie să-ți raționalizezi hrana, ca să te descurci de la o lună la alta.

Știu că probabil ai 20-30 de ani și-ți spui acum: „Băi, dar am timp să mă gândesc la toate astea mai încolo. Deocamdată sunt relaxat". Poate n-ar strica totuși să arunci un ochi pe pensiopedia.ro, un proiect al celor de la NN. Ai putea să afli, de exemplu, ce-ar trebui să faci de pe acum, ca să fii sigur că ai o viață decentă la bătrânețe și nu ești o povară financiară pentru cei din jur.

Și uite un alt motiv ca să faci asta. Discuțiile următoare, pe care le-am avut cu tineri care-și ajută părinții și bunicii, despre ce înseamnă pentru ei ideea de a îmbătrâni în România și cât de multă nesiguranță și tristețe îți aduce asta.

„Cum părinții mei lucrau, o mare parte din copilărie mi-am petrecut-o lângă bunica. După 45 de ani de muncă, bunica mea primește o pensie de 650 de ron, iar banii ăștia nu îi ajung nici măcar pentru cheltuielile fixe și medicamente. La câteva zile, de când îi vine pensia, s-au și dus banii.

Dacă nu aș ajuta-o eu, fratele meu și mama, pur și simplu nu ar putea să facă față. Am călătorit în alte țări și am văzut oameni la vârsta pensionării care trăiesc cu bucurie o perioadă pe care o așteaptă de-o viață, în care se bucură de odihnă, de tot ce au strâns după anii de muncă. La noi e altfel. Bătrânii parcă sunt condamnați, chiar încurajați să ne părăsească cât mai repede. N-au posibilitatea nici măcar de a-și cumpăra medicamente, haine sau mâncare.

Pentru mine, bunica nu e o «pastilă de naftalină» sau un «ghimpe în coaste», așa cum probabil sunt percepuți pensionarii de politicieni. Pentru mine bunica mea este omul cu care am crescut și nu merită umilința la care este supusă în fiecare lună."

„M-am angajat prima oară la 21 de ani, pe un salariu mic. Cumva, din salariul mic am reușit să tot plec în câteva «excursii». Concedii de vară prin Grecia, revelioane și weekend-uri la munte.

Într-o zi, bunică-mea mi-a zis ceva ce bătea toate aventurile mele: urma să plece în America. O eternă călătoare, sosită tocmai din Baku în Mangalia, și apoi aici, la București, avea să sară din nou într-un alt capăt de lume, pe urmele uneia din cele două fiice.

Și-a vândut apartamentul, și-a făcut bagajele, iar după câteva luni de pregătiri și entuziasm, a aflat că nu poate primi viză. Din cauza vârstei, sănătății, mercur retrograd, God knows.

Ani mai târziu, încă locuiește într-o garsonieră închiriată. E ceva mărunțiș de pensie acolo, e o mătușă care locuiește de cealaltă parte a oceanului, și mai sunt eu, care nici nu mă gândesc să mă arunc vreodată la vreo primă casă, și sunt foarte încântată de ideea de a locui în chirie, fără să fiu legată de nimic.

Totuși simt o neliniște când mă gândesc că probabil n-o să mai apuc să îi ofer un loc al ei, undeva unde să se simtă acasă."

„În 1999, din primii bani pe care i-am câștigat, i-am cumpărat mamei un televizor color. Până atunci, în casa noastră nu existase așa ceva. Mama acum e la pensie. Înainte a fost librar și era absolut îndrăgostită de cărți, petrecea o mulţime de ore în picioare în fiecare zi, făcea recomandări și, uneori, era nevoită să facă și activități mai neobișnuite pentru profesia ei: să prindă hoți de cărți, de exemplu.

Îi înțelegea pe studenţii care nu-şi permiteau cărţi și îi lăsa să vină să studieze la librărie.

Acum, dacă mă întrebi, nu ştiu ce pensie are. Cumva, din respect pentru ea, nu am întrebat-o niciodată. Mi-e și ruşine. Nu numai pentru că este mama mea, ci pentru că m-aş ruşina să aud câţi bani îi revin unui om care a muncit o viaţă. Oricărui om. Mama nu mi-a cerut niciodată bani. De obicei îi fac surprize sau o păcălesc.

Mi-e absolut imposibil să-mi imaginez cum îmi va fi mie la bătrâneţe. Refuz cu desăvârşire să mă gândesc la asta. Vreau să cred că îmi va fi bine. Că o să am ce mânca, iar asta mi se pare o dorință cam unfair, în condiţiile în care muncesc şi câte 10-12 ore pe zi.

Îmi dau seama că sunt mai hotărâtă ca niciodată să mă ocup singură de tot ce înseamnă viitorul meu, ca şi până acum. Statul nu m-a ajutat niciodată cu nimic. Eu sunt în sistemul privat de sănătate de 16 ani, sunt un om total self-made, nu muncesc la stat, nu beneficiez mai de nimic. Doar plătesc nişte taxe.

Cred că un plan personal ar funcţiona mult mai bine pentru mine. Unul care să-mi poarte de grijă şi la bătrâneţe."

„Mamaia mea n-a fost niciodată bătrână pentru mine. Era o femeie de la ţară sănătoasă, înlocuitor de mamă, omul acela care ştiam că se gândeşte mereu la mine şi se duce duminică la biserică să se roage pentru noi.

Când a făcut primul atac vascular am înţeles că n-am să pot controla niciodată timpul şi că a îmbătrânit şi că e momentul acela în care nu mă mai ajută ea pe mine, ci noi pe ea. Când a făcut şi al doilea atac, când a venit prima dată salvarea, când nu m-a mai recunoscut prima dată, o lume a murit pentru mine. Nici acum nu-mi vine să cred sau să accept.

Cea mai grea hotărâre din viaţa mea a fost când m-a sunat sora mea şi am fost nevoite să spunem: «Da, cel mai bine pentru ea este să mergem la azil». Acolo e cineva mereu lângă, cineva care are grijă de ea. Da, ea nu mai ştie unde e şi de multe ori cine suntem noi.

Să plăteşti lunar o sumă de bani e ceva mecanic pentru mine. Pun banii într-un cont, cineva face ceea ce eu nu pot - stă 24 de ore din 24 cu ea.

Cred că ăsta e lucrul care mă sperie cel mai tare la bătrâneţe: să nu ajung o povară pentru cei din jur, să nu fie nevoiți să-şi oprească viețile în loc pentru a avea grijă de puţinele zile pe care eu trebuie să le mai trăiesc."

„Nu m-am gândit cu adevărat la bătrâneţe până anul ăsta. Acum pare că numai la asta mă gândesc. Am văzut cum îşi duc viețile diverşi oameni în vârstă şi cât de diferită poate să fie bătrânețea, în funcţie de câtă grijă ai avut de tine, ce condiţii financiare ai şi cu ce atitudine iei lucrurile în piept. În România, în cercurile de oameni în vârstă în care mă învârt, adică bunica and friends, mătuşi ș.a.m.d., pare să fie comună ideea «Dacă eşti bătrân, ce să mai vrei de la viaţă?».

E aşa o senzaţie că ai expirat, dar a uitat cineva să te ia de pe raft şi tot stai în expectativă, ne-trăind, setat pe mod de supraviețuire. Mă uit la mama cum îmbătrâneşte şi îmi doresc foarte tare să pot să-i schimb traiectoria. Mama a îmbătrânit în cinci ani cât alții în zece, pentru că asta se întâmplă când viaţa îţi dă mai mult decât poţi duce.

Mi-aş fi dorit să îmbătrânească alături de tata, în casa lor (reparată şi renovată, că să le fie bine) cu cei șase căţei, fără grija că nu au ce mânca sau că nu au bani de medicamente sau că vin să le taie lumina. Mi-aş fi dorit să îmbătrânească fără dureri şi să se mai bucure unul de altul şi de viaţă. Tată a murit anul trecut.

Tot ce pot să fac e să încerc să o ajut financiar, ca să iasă uşor-uşor din datorii şi să aibă o bătrâneţe decentă. Cel mai trist e că nici nu reuşesc să-mi doresc mai mult de atât, că îmi dă realitatea în cap.

Cum mă văd eu la bătrâneţe? Ideal, undeva pe o insulă, unde viaţa e simplă, oasele mi-s fericite, un loc unde se mănâncă bine. Cu oameni care mi-s dragi, încă bucurându-mă că trăiesc.

Sper să reuşesc să îmbătrânesc ca o smochină. Să mă îndulcesc, că de ridat, ne ridăm cu toţii."

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre pensii:
Ce să faci ca să n-ajungi la bătrânețe să trăiești din pensia de rahat a statului român
Ce ar trebui să muncești cât ești tânăr ca să fii pensionar ca un boss, în România
Am trăit o zi ca pensionar în România și mi-am dat seama ce frumoasă e viața când ești tânăr