Am încercat să mă îmbăt cu Kombucha

Fotografii realizate de Jared Oban

Atunci când kombucha ajungea la maximul popularității în San Francisco, în martie, ai fi zis că ceaiul ăsta stricat, mucegăit și contaminat pe care și-l turna toată lumea pe gât deținea proprietăți magice. Țin minte clar momentul în care stăteam la coadă, la plafar, iar casiera ținea coada-n loc ca să le explice cum a învins cancerul după ce-a băut litri întregi de kombucha, făcut în casă, zilnic. Femeia pe care o mințea părea fermecată și deja își umpluse căruciorul cu fiecare culoare de supermâncare fără gluten. Ăștia sunt genul de oameni pe care-i urăsc.

Așa că am zis pas la nebunia cu kombucha, la fel cum am făcut-o atunci când am sărit peste varza kale, boabele de açaí, apa cu lapte de cocos, quinoa și restu'. I-ai văzut vreodată pe nebunii ăia boșorogi și obsedați de sănătate de tipul Dan Bitman? Zici că fac jogging până ajung în mormânt.

Kombucha vine cu o listă de proprietăți paliative, de la sporirea imunității la tratarea SIDA. Eu nu cred în niciuna dintre astea. Beneficiile aduse sănătății cică ar veni din plastilina vâscoasă de drojdie și bacterii din băutură, dar nu există studii reale care să confirme aceste afirmații. Din contră, la începutul anului, o marcă celebră de kombucha a fost dată în judecată pentru reclamă mincinoasă, pentru c-au susținut că e un „antioxidant puternic", deși nu există dovezi că băutura ar conține așa ceva.

Cu toate astea, kombucha are o singură calitate pozitivă: e ușor alcoolică.

Acest lucru le-a făcut probleme producătorilor și-n trecut. Cea mai populară marcă de kombucha a fost retrasă de pe rafturile din supermarket, pentru că depășea pragul de 0,5% alc/vol, lucru ce ar plasa-o alături de berea nonalcoolică, o clasificare ce e bazată pe Legea Volstead, legislația ce a stat la baza Prohibiției. Cam pe-atunci, Lindsay Lohan, care fusese eliberată condiționat și obligată să nu consume alcool, a spus c-a picat etilotestul din cauza kombucha. Dacă a mers pentru Lindsay, atunci m-am gândit că va funcționa și pentru mine.

Așadar, la fel ca-n cazul altor idei cretine și nocive în care m-am băgat pentru VICE, am decis să văd dacă pot să mă-mbăt cu kombucha.

La fel ca majoritatea oamenilor normali la cap, nu am mai încerat kombucha până atunci. Sau, cel puțin, așa credeam. Am aflat, în timp ce documentam subiectul, că există un lichid ucrainean din pâine de secară, care este echivalentul kombucha și care se numește Kvass. Kvass are o cifră alc/vol la fel de mică, lucru ce se pare că a fost o noutate pentru părinții mei, care-mi dădeau pișat din ăsta încă de când aveam trei ani. (La fel ca alte aspecte ale trecutului meu sovietic, asta explică multe.)

Fiindcă trăiesc în San Francisco, am undeva între cinci și 40 de magazine naturiste la o aruncătură de băț. M-am dus la cel mai apropiat, unde angajatul prietenos, bărbos și tatuat nici măcar n-a clipit atunci când l-am întrebat ce marcă de kombucha mă va îmbăta cel mai tare. Mi-a explicat că, deși marii producători sunt luați în vizor pentru conținutul de etanol, cei mici sunt de obicei ignorați. Mi-a explicat că „procesul fermentării se produce de fapt după îmbuteliere. Cu cât stă mai mult, cu atât e mai probabil să-ți dea în cap".

A râs și apoi a zis: „Când e așa de tare, poți să-i simți asprimea". Mi-a înmânat sticla cu o etichetă neagră, pe care scria „MINIM 21 ANI" și mi-a arătat data expirării de pe dop. Era azi. „S-ar putea ca asta să fie cea mai bună variantă; e aici de ceva vreme." Am cumpărat-o alături de alte 14 sticle, dar nu intenționam să termin niciuna și pe majoritatea aveam de gând să le vomit. La fel ca-n anu' doi.

Întors acasă, mi-am înșirat comoara de sticle în linii drepte, ordonate, în ordinea mărimii, culorii și a aromei. Unele semănau cu berea la doză, iar una avea capac reutilizabil. Restul arătau ca niște sticle arhaice de doftorii și chiar miroseau a medicamente.

Când am deschis-o pe cea cu dop reutilizabil și am tras primul damf, am realizat că-mi va trebui un dicționar de sinonime ca să găsim suficienți termeni pentru „putred" și „spurcat". Chiar era o chestie dezgustătoare. Am luat o sorbitură și mi-am adus aminte imediat de o sticlă de Cola, lăsată fără capac într-o șură, care a adunat încet-încet praf și insecte (în care cineva a aruncat și-un săpun de pisoar, așa de-a-n pulea). Am tras câteva duști și-am conchis că avea exact gustul a ceea ce era: ceai vechi, mucilaginos, cu arome artificiale.

Chiar și-așa, am trecut printr-o perioadă de whisky industrial când n-aveam bani, deci m-am îmbătat cu chestii mai nasoale. Era clar mai bun decât beri dubioase făcute în casă, pe care a trebuit să le încerc de când m-am mutat în San Francisco. Am turnat în mine cât de mult am putut dintr-o înghițitură, după care am râgâit din suflet. Până aici, toate bune și frumoase.

Am schimbat-o pe un sortiment la doză, numit delicat „Black Rose". L-am desfăcut și, deși mă așteptam la emanații otrăvitoare, nimic. Am luat o guriță și am realizat că nu e nici fermentat, nici alcoolic. A fost chiar delicios și avea gust de ceai infuzat cu petale. Lipsea însă astringența. Lipsea pișcătura. Nu mă îmbăta, așa că am trecut trist mai departe.

Am încercat altă marcă, de data asta cu aromă de „cireșe astringente". Mirosea fix a ceea ce căutam; aciditatea băuturii mi-a izbit nasul, cu-n miros greu și ademenitor, iar eu am strâmbat în consecință. Am luat o gură din sticlă și am regretat de îndată, că m-am lăsat vrăjit de miros. Am reușit să diferențiez precis praful de cireșe pe care l-au folosit pentru a masca ceea ce era clar o soluție pentru spălături vaginale. L-am scuipat și am pus sticla deoparte.

Am mai desfăcut câteva sticle și am început cu probarea. Majoritatea aromelor nu erau prea rele. Se situau în intervalul dintre aspirină expirată și o baltă de urină stătută. Deși probabil că am băut doar câțiva centilitri, simțeam cum diversele tulpini bacteriene se băteau între ele prin intestinele mele. Eticheta de pe una dintre sticle spunea că fiecare porție completă mi-ar fi furnizat miliarde de culturi vii. Bănuiam că nu era recomandat să să combini bacterii în felul ăla.

Am decis să mă opresc din vrăjeală și să beau din sticla aia neagră și expirată primită de la tipul de la plafar. Din prima dușcă mi-am dat seama că era clar și indubitabil cu alcool. Am tras trei înghițituri bune. Semințele de chia îi dădeau o textură interesantă.

În următoarea oră m-am îmbărbătat și am încercat să beau cât mai mult din fiecare sticlă. Cele cu iz mai ușor, primăvăratic, le-am terminat repede, și deja simțeam cum mi se umflă burta.

După ce am băut cam un litru, am ieșit la o țigară ca să-mi evaluez gradul de beție. Soarele și țigara mi-au dat puțină amețeală, și puteam deja să simt o senzația ușoară de greață, în gât. Deși eram cam dezorientat, nu eram nici măcar ușor matolit, cu atât mai puțin varză. În mare, mă simțeam ca un pat de apă bășinos, ceea ce nu era chiar așa aiurea. Am suflat într-un etilotest și-am reușit un zero mare și gras. Nema beție.

După ce am reușit să le ofer bacteriilor stomacale niște prieteni suplimentari care să contribuie la beție, am băgat rapid niște sticle maro. Ultima gură din fiecare sticlă a fost cam jegoasă și un pic cleioasă, ca o flegmă de fumător. Senzația de scârbă din gât devenea tot mai intensă. Trebuia să mă piș.

Spre surprinderea mea neplăcută, după ce-am băut unu-doi litri, urina mea era brună și un vânt prelung, umed și dezgustător ieșea din mine, deși nu mâncasem nimic toată ziua.

După ce-am băut doi litri, am realizat că, deși nu eram beat, clar voi borî. Deși nu mai băgam în seamă gustul rânced și putred, râgâiala constantă mă lovea în diverse combinații de miresme. Îmi imaginam vreo 15 lichide diferite care mi se bălăceau în stomac, iar flote de bacterii trăgeau cu niște tunuri protoplasmatice minuscule într-o micro-campanie de a obține dominanța asupra mațelor mele. OK, probabil că eram un pic băut. Am suflat în fiolă, după care m-am uitat la ecranul ce a indicat 0,01. Datorită acestui succes minor, am acostat în baie cu capu-nainte, ca să-mi golesc organele interne răvășite de război.

Primul val a venit ușor, am dat afară juma de sticlă și niște semințe de chia. Mi-am rezemat capul de capac. Bătălia din mine se calmase. Nu mai ieșea nimic. Respirația îmi mirosea a acru și stătut, iar limba o simțeam păroasă. Am contemplat scurt dacă s-ar fi putut să mă fi ales cu o candidoză bucală.

Am încercat să dau pe gât sticlele rămase, dar am realizat rapid că experimentul era gata. Corpul se săturase să fie umplut cu lichid împuțit, iar alcoolu' din sânge dispăruse complet. Per total, consumasem vreo trei litri de kombucha și reușisem să păstrez aproape tot în mine. Asta însemna mai puțin de-o bere. Și-am borât. Ce începător.

Am vărsat restul de kombucha într-o sticlă goală de apă și am descoperit că o sticlă conținea o bucată mare de ceva alunecos și maro. Se numește SCOBY și e o combinație de bacterii și drojdie, iar o bucată din asta plutea acum undeva prin corpul meu. Am încercat rapid să uit asta.

În noaptea aceea am încercat să dorm, dar corpul mi-a fost confiscat și transformat într-o fabrică de gaze. La fiecare 20 de minute, pompam aer puturos și nociv într-o direcție sau alta. M-am căcat aproape un sfert din ziua următoare de muncă, iar un alt sfert am muncit de pe telefon în timp ce vânturi ude și asurzitoare zguduiau singura toaletă bună din biroul nostru.

Prin urmare, merită să bei câțiva litri de ceai fermentat și nasol doar ca să ajungi la un nivel de 0,01% alcool în sânge? N-aș recomanda asta.

Traducere: Marko/Mârc Psēudonimescu

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citește mai multe despre produse naturiste:
Unii oameni cred că scapă de hepatită cu ceaiuri magice
Cum să nu fii un român prost pe internet: Detoxifiere
Facultatea de farmacie are probleme mult mai mari decât predarea homeopatiei