Cum am ajuns să mint la telefon pentru o corporație din Cluj, ca să nu mă dea afară

Cu o diplomă de doctor în marketing și după patru ani de cercetare într-un proiect european, am ajuns în punctul în care îmi era imposibil de accesat o carieră academică în România. Lipsa de locuri la catedra de specialitate, favoritisme, birocrație greoaie care a dus la incapacitatea de a atrage programe noi de cercetare în universitate și un profesor coordonator dezinteresat de intențiile noastre academice m-au determinat să-mi îndrept profesia în altă direcție.

Așa m-am trezit, la 30 de ani, cu prea multe studii, cu zero experiență într-o companie și cu necesitatea de a-mi schimba drumul profesional. M-am gândit să aplic, în Cluj, pentru poziții de specialist marketing sau business analyst, care păreau cele mai potrivite cu studiile mele. Dar am întâmpinat peste tot aceeași problemă: aveam nevoie de minimum doi, trei ani de experiență pe un post similar, ceea ce eu nu aveam. Cunoștințele mele de analiză a datelor, de scris articole stiințifice, rapoarte de cercetare și prezentări extensive nu au fost suficiente, iar faptul că aveam un doctorat în marketing a fost egal cu zero în ochii angajatorilor.

După o perioadă destul de lungă de căutări, în care am tot întâmpinat refuzuri, am acceptat o poziție entry-level într-o multinațională de origine americană care activa în domeniul imobiliar. Compania se ocupa cu gestionarea unei platforme de date care conținea toate proprietățile imobiliare relevante din cele mai importante locații din statele Unite. Pentru fiecare proprietate erau listate un set de informații care ulterior puteau fi folosite de clienții firmei pentru a face investiții de portofoliu. Rolul meu de „data researcher” presupunea să aflu aceste informații din diverse surse online sau telefonic, să le confirm si să le introduc în sistem.

Pe lângă faptul că ofereau salariul minim pe economie, programul de lucru era aliniat pe fusul orar american, de la 15:00 la 23:30. Nu era deloc o ofertă după care să fugi cu sufletul la gură, dar m-am gândit că de undeva trebuie să încep.

Prima lună a mers destul de bine, training-uri specializate, workshop-uri de formare, prezentări de tot felul. Apoi am intrat direct în pâine: zilnic aveam un target minim de seturi de date care trebuiau adunate, confirmate și introduse în sistem. Nimic dubios până aici, până în momentul în care ni s-a impus să sunăm diverse firme de imobiliare din State și să mințim în legătură cu cine suntem și cu ce vrem, pentru a afla anumite informații pe care nu am fi avut cum să le obținem altfel. 

Dacă nu mințeam suficient de convingător sau persoana de la capătul celălalt era prea ostilă și închidea, te trezeai că rămâi cu un set incomplet de date. Ele erau verificate ulterior de alți colegi care se asigurau că ai lucrat corect, iar dacă găseau o singură greșeală sau ceva lipsă la un set, îți era invalidată toată munca, ca și cum nu ai fi lucrat nimic. 

Nu am știut niciodată să mint prea convingător, iar vorbitul la telefon nu a fost niciodată punctul meu forte, așa că am acumulat mai degrabă goluri, decât informații. Drept urmare, săptămânal aveam one-to-one cu șefa de echipă, în care eram atenționată că nu performez la standardele companiei. Când am explicat că nu pot minți convingător la telefon, că mi se împleticesc cuvintele în gură și că mi se închide telefonul în nas, mi s-a spus sec că trebuie să mă străduiesc mai tare, „toți am trecut prin asta la început”. 

În fiecare zi m-am simțit ca un elev prost pe care îl ascultă profesorul la tablă, îi dă cele mai stupide exerciții de rezolvat și, chiar dacă știe aproape tot, pentru o singură greșeală e trimis la loc cu nota trei. 

Nu sunt genul care să renunțe ușor, așa că m-am ambiționat să fac treabă bună în stilul lor, dar cu trucuri personale. Mi-am scris mai multe variante de discursuri pe care urma să le spun la telefon si să le exersez acasă ca să mai scap de jenă, să inventez povești cu variante în funcție de cum ar fi putut decurge discuția și să aflu nume de persoane pe care aș fi putut să le folosesc ca false recomandări. Genul ăsta de mizerii. 

Pe lângă faptul că erai încurajat să minți nonșalant, dacă deveneai prea creativ cu minciunile, te trezeai cu șefa lângă umărul tău comentând că nu ai voie să exagerezi așa. Că poate, din varii motive, cei pe care îi sunăm își dau seama de la ce companie suni și asta dă rău pentru imaginea firmei. Serios? Ca să evit alte discuții de acest gen, am început să sun în timp ce șefa și restul colegilor erau plecați în pauza de masă, să nu audă nimeni ce aberam în receptor. 

Am ținut-o așa o lună, în care am stat lipită de scaun, cu scurte pauze de mers la baie si pauză de masă zero. Am reușit să-mi depășesc condiția: target atins cu succes, performanță impresionantă, eu sleită. Șefa m-a felicitat pentru rezultat și mi-a oferit un cartonaș de performanță drept recompensă. Da, ca la bobocii din clasa întâi. La cinci asemenea cartonașe aveam dreptul la o recompensă măreață: o oră de pauză în plus într-o zi, la alegerea mea, o agendă sau o umbrelă cu brandul companiei. Sau să lucrez timp de o săptămână la un proiect „special”, în care nu mai trebuia să dau telefoane mincinoase, ci să filtrez date și să pregătesc tabele în Excel. O selecție impresionantă de recompense, m-am gândit mult ce să aleg.

Mi s-a părut totul atât de ridicol, încât m-am demotivat complet și am decis instant să nu-mi mai rup coatele ca să fac performanță pentru o umbrelă. Am continuat însă să-mi fac treaba la un nivel bun și să dau telefoane mincinoase, dar fără să-mi storc creierii ca să inventez discursuri de impact ca să obțin informațiile.

O vreme a fost acceptabil așa, nu m-a dat nimeni afară, dar au venit evaluările anuale. Eu și alți fericiți mincinoși am primit bani în plus la salariu, cât pentru o cafea și o pungă de pufuleți. La toate „beneficiile” pe care le aveam deja, evaluarea asta ne-a umplut de motivație.

La scurt timp după, au apărut noi modificări în politica departamentului și managerul a decis să crească atât obiectivele de vânzări, cât și presiunea asupra celor care erau low performeri. A implementat strategii de dat rușine și a început să fluture „beneficiile” pe care le pierdeai pentru că nu te străduiai îndeajuns, cum ar fi posibilitatea să-ți muți programul de lucru de la 12:30 la 21:00 și să ai si tu un pic de viață după birou.

Tot atunci au fost introduse monitoarele rușinii, amplasate peste tot în perimetrul unde ne desfășurăm activitatea. Monitoarele rulau încontinuu grafice zilnice și săptămânale cu toți din departament și cu performanțele fiecăruia. Ideea era să vezi pe grafic cât de rău te descurci față de alți colegi și să te umfle rușinea, ca să-ți vină motivația. Se pare că pentru unii chiar a avut efect treaba asta. Am fost și eu uimită de puterea de implicare a unora doar pentru a apărea pe un grafic înaintea colegului din dreapta, fără alt beneficiu mai consistent. Sau poate voiau doar să scape de sentimentul umilitor că sunt la coada clasamentului. 

Se zvonea că alții, mai „descurcăreți”, au făcut înțelegeri cu cei care verificau informațiile, ca să le treacă cu vederea golurile și, astfel, să fure la procentajul de performanță. Nu știu ce se tranzacționa în schimburile astea, dar se pot specula multe. M-am ținut departe de „mafia” asta internă și am devenit imună la umilirile pe grafice. Dezgustul pe care mi l-a provocat toată situația nu m-a mai părăsit de atunci. 

După un timp, ca metodă de stimulare a productivității, au fost introduse la nivel de department primele cursuri speciale, de programare software, Excel și alte asemenea. În teorie, erau adresate tuturor cu scopul de a ajuta angajații să-și dezvolte abilități noi și, în felul acesta, să poată accesa alte poziții în alte departmente. Cursurile urmau să fie susținute de traineri specializați din companie, în timpul programului de lucru. Din opt ore de muncă, două urmau să fie dedicate unui curs, la alegerea angajatului. A fost o inițiativă bună, dar care îi desconsidera pe cei care nu-și atingeau target-urile. În felul acesta, ar fi trebuit să te simți motivat, să obții rezultate cât mai bune și apoi să te poți înscrie la un astfel de curs. Cum target-urile au fost crescute și a devenit din ce în ce mai greu să obții informații pe surse, nimeni de pe poziția pe care eram nu se putea încadra în cerințe astfel încât să aibă acces. De parcă nu era în interesul lor să știi lucruri pe care să le folosești tot în firmă, că doar nu te apucai tu să înveți Excel la nivel avansat de dragul artei tabelelor.

Am început să simt că sunt doar o „piesă de schimb” în mașinăria corporatistă, iar sentimentul de umilință a devenit copleșitor. 

În orice caz, efectele politicilor manageriale dubioase s-au reflectat într-un „exod” de personal. Tot mai mulți de pe poziții entry-level dead-end au început să simtă că e timpul să dispară din peisaj. Tot atunci m-am gândit și eu pentru prima dată că e timpul să-mi caut de lucru în altă parte. Eram deja de aproape un an în companie. Toate abilitățile mele dezvoltate în opt ani de studii superioare au fost desconsiderate, creativitatea mi-a fost înăbușită și sentimentul permanent că sunt privită ca o incapabilă m-a acaparat.

Am plecat în speranța că la un moment dat, în altă parte, va fi ceva mai bine, mai decent, nu neapărat minunat, dar măcar să nu mă simt ca ultimul om, cu toate studiile la mine.