Tipul care a inventat bețișoarele fluorescente habar nu avea că sunt atât de populare

E sâmbătă după-amiază, iar eu las un mesaj vocal dubios pe robotul telefonului doctorului Edwin Chandross – locuitor al New Jersey-ului, chimist profesionist și tatăl celui mai popular accesoriu rave din istorie: bețișorul fluorescent.

Dacă ești ca mine, probabil știi unde sunt bețișoarele luminoase în secțiunea de camping din Walmart – sau poate cineva s-a uitat vreodată ciudat la tine când ai oprit într-o benzinărie la 3 dimineața ca să cumperi vreo zece. Bineînțeles, bețișoarele fluorescente au multe întrebuințări în afara stilului de viață bumtzi-bumtzi – sunt folosite ca sursă de lumină pentru scufundătorii la adâncime și ca avertismente vizuale pentru motocicliști pe autostradă. Dar oricât de des apar în cultura populară, nu știm mare lucru despre jucăriile astea care arată ca și cum ar fi radioactive.

În ziua de azi există multe feluri de dispozitive asemănătoare lor, dar toate modelele sunt bazate pe descoperirile doctorului Edwin Chandross. Când omul de știință octogenar m-a sunat înapoi în ziua următoare, l-am întrebat dacă își văzuse invențiile luminescente în public în ultima vreme. Dr. Chandross habar nu avea că jucăria fluorescentă pe care o preparase într-un laborator în 1962 devenise simbolul evenimentelor cu muzică live de pe tot globul. „Serios?” A râs. „Poate că nepoată-mea o să mă considere cool de acum.”

Primul bețișor fluorescent

O reprezentare moleculară a chemiluminescenței luminolului

Născut în Brooklyn în 1930, bunul doctor a devenit interesat de chemiluminescență după ce a văzut un experiment cu luminol în timp ce studia la Institutul de Tehnologie din Massachusetts: „M-a fascinat,” mi-a spus el la telefon. „După ce am absolvit, am încercat să-l înțeleg. În afară de domeniul pirotehniei, reacțiile chimice produc de obicei căldură, nu lumină. Cum de asta emitea lumină?”

După ce a terminat școala și a obținut un job pe cercetare la Laboratoarele Bell în 1959, Chandross a putut testa mai multe teorii. Deși experimentele cu luminol nu i-au oferit rezultatele pe care le căuta, l-au ajutat totuși să realizeze că esterii de peroxalat sunt cea mai importantă poartă spre chemiluminescență. „Ca să-mi testez teoria, trebuia să prepar un material care să reacționeze cu peroxidul de hidrogen pentru a da naștere ingredientului activ. Pentru asta a trebuit să folosesc două materiale și cel important s-a dovedit a fi acidul oxalic, clorura.” După crearea unui compus de test care lumina slab, a mai fost nevoie de câteva experimente pentru a dezvălui combinația activă producătoare de luminiscență. „Toate experimentele s-au desfășurat într-o singură zi,” a recunoscut Chandross.

Dacă aveți ocazia să stați de vorbă cu doctorul, probabil se va manifesta modest și vă va spune că descoperirea lui s-a datorat norocului. Dar adevărul e că Chandross a adus o contribuție foarte importantă în lumea științei și a chimiei - și în cea a petrecerilor. Dacă am numi-o o descoperire accidentală ar fi ca și cum Charlie și bunicul lui ar cumpăra o tonă de ciocolată Willy Wonka și apoi chiar ar fi surprinși că au găsit biletul auriu.

Deși Chandross e părintele bețișorului luminos, numele său nu apare pe niciun patent american pentru acest accesoriu. „Am vorbit cu un avocat pentru patente de la Laboratoarele Bell care a refuzat să facă ceva în acest sens,” povestește el politicos despre nesimțirea companiei. „Cine ar fi știut unde se va ajunge cu descoperirea asta?”

Pornind de la descoperirea inițială a lui Chandross, o echipă condusă de Michael A. Rauhut de la American Cyanamid din Stamford, Connecticut a început să studieze reacția de clorură oxalică și a reușit să creeze un ester de fenil oxalat care, atunci când era amestecat cu peroxid de hidrogen și vopsea, emitea o lumină rece puternică. Au numit amestecul Cyalume și acesta a devenit numele produselor cu lumină chimică ale companiei American Cyanamid.

Cel mai mișto la bețișoarele astea luminoase e că sunt de unică folosință și rezistente la apă și presiune, deci sunt perfecte pentru petrecăreții bețivi, dar și pentru soldați. De fapt, cel mai mult beneficiază de bețișoare nu fanii muzicii dance, ci Departamentul Apărării Statelor Unite. Pentru activitățile lor, DA folosesc aproximativ 20 de milioane de bețișoare fluorescente pentru activitățile lor. Vă imaginați bărbați în uniformă dansând cu lumini în mâini? Probabil că da.

Primul Război al Bețișoarelor Luminoase

The Grateful Dead la Yale Bowl în 1971

Deși bețișoarele luminoase au fost folosite mult timp în tehnologia militară, unii susțin că acestea au debutat pentru prima oară în public la un concert Grateful Dead din 1971 în New Haven, Connecticut, în cadrul Yale Bowl.

„În primăvara și vara aceea, aveam garajul plin cu cutii cu mii de chestii din astea,” își amintește un fan pe un forum dedicat trupei Grateful Dead. Forumistul, Tommypea 1953, e fiul unui muncitor de fabrică a cărui companie a fost angajată de American Cyanamid pentru a crea mașini care să asambleze bețișoare fluorescente.

„Eram șapte inși,” povestește fanul Grateful Dead. „Aveam rucsaci și genți mari pline cu bețișoare luminoase – cred că erau vreo 500 sau 700 în total. Când a început concertul, era încă lumină, și abia am avut răbdare să se facă întuneric ca să le putem folosi.” După câteva piese, au dat drumul la haos. „Luați un bețișor, rupeți-l, scuturați-l și aruncați-l cât de departe puteți.” Oamenii au început să chiuie și să râdă. Toți din jurul nostru luau pumni de bețișoare și le zvârleau peste capetele celorlalți, țipând de bucurie.”

Foarte puțini dintre cei prezenți văzuseră un bețișor luminos până atunci. Nici măcar Grateful Dead nu mai pomeniseră așa ceva. Așa că aproape s-a oprit concertul, la cât de uimită era toată lumea. Bețișoarele zburau peste tot și câteva au aterizat și pe scenă. Chitaristul Pigpen avea câteva pe amplificatoarele chitării. Când au trecut la piesa următoare, Jerry Garcia a luat unul în mână, l-a ridicat în aer și a zis ceva de genul: „Nu știu ce dracu’ sunt astea, dar sunt super pizdoase.”

Având în vedere întâmplarea asta, e ușor de ghicit cum au ajuns bețișoarele luminoase din lumea rockului psihedelic în lumea acid house care a început să se contureze pe la sfârșitul anilor ’80. Mai ales când te gândești că substanțele consumate de fanii Grateful Dead și-au făcut și ele drum în cultura rave.

Bețișoarele luminoase în zilele noastre

Astăzi, bețișoarele fluorescente au ajuns la statutul de simbol religios. Colierele din bețișoare nu se mai vând doar la magazinele de specialitate, ci la orice benzinărie și magazin de colț de stradă.

Dar nici măcar la 50 de ani după inventarea lor, tot nu s-a lămurit complet modul în care reacția chimică din bețișoare produce lumină. Totuși, chimia lor de bază implică reacția unui ester oxalat cu peroxid de hidrogen – un principiu descoperit de Tătuca Luminozității, Edwin Chandross. Deși el e eroul bețișoarelor fluorescente, serviciile aduse de el științei nu se termină aici. Tot Dr. Chandross a inventat un proces de purificare care a îmbunătățit fabricarea fibrei optice - și de data asta și-a patentat invenția.

Brittany Gaston iubește toate lucrurile frumoase, libere, nepotrivite și tulburătoare - @runawaytonight

Traducere: Oana Maria Zaharia