Care e adevăratul preț al Cupei Mondiale pentru Brazilia

Stadionul Castelão a costat aproximativ 1,198 miliarde de coroane daneze

În timp ce filma documentarul „Prețul Cupei Mondiale”, realizatorul de film danez Mikkel Keldorf a ajuns să vadă cea mai nasoală parte a Braziliei. După o călătorie prin orașul nord-estic Fortaleza – unul dintre orașele gazdă pentru Cupa Mondială – a renunțat la visul său din copilărie de a filma campionatul.

Un băiețel de 13 ani aleargă pe stradă cu o sticlă de bere deasupra capului. E supărat și se pare că-i stau în drum. Îmi tremură privirea și mă uit speriat spre amicul meu Valencio – asistent social brazilian. Atmosfera e tensionată. Suntem pe bulevardul de lângă plajă în Fortaleza, unul dintre orașele braziliene care găzduiește Cupa Mondială. Mai exact, ne aflăm între două găști de copii ai străzii dependenți de crack.

Băiatul agresiv aleargă spre mine. Realizez deodată că mă aflu în cel de-al șaptelea cel mai violent oraș din lume. Sunt sigur că o să mă lovească. Atunci când ajunge la un metru de mine, îmi dau seama că nu eu sunt ținta lui. Un alt copil îl urmărește.

„Mi-a furat coca”, urlă el și arată cu degetul spre copilul care strânge sticla în mână.

Vreo douăzeci de copii ai străzii se rostogolesc spre noi și sunt prins la mijloc. Băiatul cu sticla e prins.

În timp ce lucrurile se calmează, un copil înalt de vreun metru vine și se postează fix în fața mea. Se uită la picioarele mele. Recunoaște sigla Nike de pe pantofii mei. Mă măsoară de jos până sus, lent. Are brațele încrucișate și îi zvâcnește un ochi. Când îmi întâlnește privirea, zâmbește arogant, se întoarce pe călcâie și pleacă. M-a făcut un copil de zece ani. Asta e viața de stradă.

E clar că sunt total scos din elementul meu. Dacă n-aș fi fost însoțit de prietenul meu care lucrează ca asistent social local, aș fi pierdut totul: aparatul foto, portofelul și pantofii. Pe ciment, în fața noastră, un băiat stă în fund, cu șapca peste ochi. Aceiași ochi care se holbează la mine. Zâmbește puțin. E cel mai mare din gașcă, are vreo cincisprezece ani.

„Fii cu ochii pe el. A comis crime”, șoptește unul dintre lucrătorii sociali.

Încerc să rămân calm și deschid discuția cu unii dintre băieți. Încrederea se câștigă greu în lumea lor. După o vreme, unul dintre copii se apropie de mine și de Valencio. Înainte stătea cu băiatul cu sticla. Acum vorbește cu noi și ne oferă alune din mânuță. Un puștan care nu e afectat în niciun fel de activitatea de mai devreme care pe mine m-a îngrozit. Așa e viața aici în fiecare zi.

Allison, treisprezece ani.

Allison are treisprezece ani și își petrece zilele în față la McDonald's – principalul sponsor al Cupei Mondiale. În timp ce încerc să-i câștig încrederea, un Porsche 911 trece pe bulevard chiar prin spatele nostru. O altă mașină parchează în fața unuia dintre restaurantele gourmet situate la primul etaj al hotelurilor luxoase presărate pe bulevard.

Aici se vor caza turiștii germani suporteri pe 21 iunie. Aici se vor îmbăta înainte de meciul Germania/Ghana care va avea loc pe stadionul proaspăt construit, Castelão.

Contrastul e izbitor. Fortaleza e pe locul cinci în lume la inegalitate socială. E un loc în care șapte procente din populație dețin o pătrime din bogățiile orașului. Iar Allison nu deține nimic. Dar nu e singurul scufundat în noroiul societății.

Fortaleza noaptea

Mă îndrept spre stadionul nou-nouț, Castelão. Aici mă întâlnesc cu Bruna. E una dintre miile de prostituate din Fortaleza – un oraș faimos pentru plajele minunate și turismul sexual. Bruna e shemale. O prostituată shemale oarbă, mai exact. E specială, chiar și în Fortaleza. Bruna nu m-a lăsat s-o fotografiez.

Am cunoscut-o printr-un grup de lucrători sociali de la ONG-ul Barraca da Amizade. Aceștia le furnizează prostituatelor locale prezervative, lubrifiant și pentru unele, pastile hormonale. Apartamentul Brunei e simplu: o canapea, un hamac, un televizor cu semnal prost și o fotografie veche cu Iisus. Pereții sunt verzi și vopseaua de pe ei e coșcovită. Bruna spune că e fericită, dar povestea vieții ei spune altceva.

„Mă tem de fiecare dată când merg la muncă. Uneori intru într-o mașină și nu știu unde mă duc. Stăm acolo ore întregi. Mă abuzează. Alteori, mașinile trec pe lângă mine și mă stropesc cu apă. Unora nu le place deloc genul meu”, spune Bruna, referindu-se la fostul ei statut de bărbat.

Genele Brunei tremură în timpul interviului. Poate e stresată sau poate e din cauza handicapului ei optic. Își ține mâinile între picioare. Ca o doamnă. Poartă o rochie scurtă, strâmtă și verde. Îi vibrează mărul lui Adam în timp ce vorbește cu mine. Structura facială osoasă dezvăluie faptul că odată a fost bărbat. Are părul lung și bogat – la fel ca și corpul. Nu e grasă, dar e solidă.

În timpul interviului, intră în cameră fratele sau sora Brunei. Și el/ea e transsexual. Amândouă lucrează pe strada care duce spre stadionul Cupei Mondiale. Alături de fete de paisprezece ani și doamne mai experimentate cu silicoane imense. Ceva la care visează și Bruna.

Înapoi pe bulevard, Allison dă un interviu. E un copil latino cu bucle șatene, care poartă un tricou prea mare și uzat. Are pantalonii rupți la spate. Vorbim despre trecutul lui. Ne spune că înainte a locuit într-un orășel de provincie cu familia, dar a fugit de acasă.

„Era rău acolo la țară”, ne spune el, fără alte explicații.

Cele mai comune motive pentru care copiii străzii din Fortaleza își părăsesc familiile sunt drogurile și abuzul: verbal, fizic sau sexual. Zi de zi, Allison cerșește bani de la turiști, se bate cu găștile rivale și ia droguri – în special marijuana, coca și crack.

Potrivit ONG-ului Crianças Não é de Rua, 88 de procente dintre copiii străzii iau droguri în zona asta. Cel mai folosit drog e crack-ul. O doză de crack costă cam cât jumătate de litru de apă și durează între cinci și zece minute.

Dar nu doar băieții o ard pe străzi. Și fetele dorm pe trotuare. De obicei sunt exploatate de regii industriei sexului. Barraca da Amizade au spus că fete cu vârste de la zece ani în sus sunt exploatate pe străzi și 39% dintre prostituate au vârste sub 18 ani.

Numeroase avioane private din Europa pleacă în fiecare săptămână spre această Mecca a infractorilor sexuali. „Capitala prostituției cu copii”, așa a numit the Guardian orașul Fortaleza. Dacă au relațiile potrivite, acești bărbați pot sări într-un taxi unde li se prezintă un meniu cu fete (adesea minore). Îi pot cere și recepționistului de la hotel indicații despre cea mai apropiată zonă cu prostituate.

Cupa Mondială o va obliga pe Bruna să-și schimbe locul

Revenim în apartamentul Brunei, unde interviul se desfășoară destul de greu. Mi-e greu să găsesc întrebările potrivite. Mi-e greu să mă pun în tocurile unei prostituate transsexuale oarbe. Sunt agitat, ezitant și simt că mă descurc în portugheză mai prost ca niciodată. Vreau să obțin detalii, dar nu sunt sigur că vreau să le știu. Încep ușor:

„Care e viața ta de zi cu zi aici în Fortaleza?”

„Destul de obișnuită. Merg la muncă, mă întorc acasă, ascult muzică, gătesc și stau cu prietenii. Lucruri normale.”

„Dar totuși jobul tău nu e chiar așa normal.”

„Toate prietenele mele fac același lucru, așa că nu mi se pare prea special. Am început la vârsta de șaisprezece ani și fac asta de zece ani. Și fratele meu are aceeași activitate. Singura diferență e că eu sunt oarbă.”

Bruna îmi povestește despre pericolele muncii ei. Mă întreb dacă și ea va avea de câștigat de pe urma Cupei Mondiale, pentru că multe prostituate profită de fluxul de turiști străini beți. Nu și ea.

„O să fie groaznic în timpul Cupei. Colțul meu o să fie înțesat de polițiști. E singurul loc în care pot lucra pentru că am învățat drumul până acolo și înapoi. Dacă merg în alt loc, n-o să pot găsi drumul spre casă”, spune prostituata oarbă și adaugă că peștele oricum o să-i ceară bani și în perioada asta.

Plec din apartamentul Brunei la fel de confuz cum eram și când am intrat. Încerc să dau mâna cu ea, dar nu e o idee bună când saluți o persoană oarbă. O bat pe umăr prietenește. Râde și mă ia în brațe cu putere, după care îmi plasează un pupic pe fiecare obraz. Așa se salută femeile în Brazilia.

Screenshot din filmul Prețul Cupei Mondiale

Într-un interviu cu Manoel Torquato, coordonatorul Crianças Não é de Rua, acesta mi-a spus că toți copiii de pe străzi sunt în pericol. La începutul lui 2014, opt copii vagabonzi au fost împușcați în timp ce dormeau în fața unei farmacii din Fortaleza.

Manoel spune că acei copii au trebuit să fie omorâți pentru a curăța străzile orașului înainte de Cupa Mondială și pentru a semăna teama printre ceilalți copii vagabonzi. Doi dintre copii au murit – doi frați. Potrivit statisticilor întocmite de ONG-urile locale, cel puțin 121 de copii ai străzii au murit în Fortaleza în 2013. Mulți dintre ei au fost împușcați de poliția locală.

Întâlnirea cu acești copii pe bulevardul turistic a fost o experiență sufocantă, chiar dacă am trăit și am lucrat în diverse favele din Rio de Janeiro. Viața în Fortaleza e diferită – mult mai grea și violentă decât în Rio. Districtul Ceara unde e situat Fortaleza găzduiește 33% dintre copiii străzii din Brazilia. Sunt foarte bine reprezentați și în același timp foarte nedoriți.

Mă sperie gândul că locul în care tocmai i-am întâlnit – în față la McDonald's – va fi plin de turiști bogați în scurt timp. Asta poate fi nasol și pentru copii, și pentru turiști. Ghici care dintre ei sunt mai valoroși pentru afacerile locale din Fortaleza.

De multe ori în timpul filmărilor la documentar mi s-a spus că „asta a fost făcutăspecialpentru turiști” - noile troleibuze din mahalalele din Rio, ocupațiile militare, stadioanele de miliarde de dolari, barurile și hotelurile de lux. Totul. Dar dacă împușcă copiii străzii ca străinii să vină și să vadă noua Brazilie îmbunătățită, atunci n-o să vin să văd ce vor ei să-mi arate. N-am chef de Disney World-ul Braziliei, pe care l-au creat pentru noi.

Mi-am dat seama că, cu cât mă apropiam mai tare de copiii ăștia, cu atât îi puneam în pericol (având în vedere că sunt uciși ca să nu-i vadă turiștii). Așa că am plecat din țară. Mi-am lăsat în urmă jobul, apartamentul și biletele pentru Cupa Mondială. Am văzut destul.

Acum nu-mi rămâne decât să spun povestea oamenilor pe care-i întâlnesc.

Puteți vedea documentarul Prețul Cupei Mondiale gratis pe YouTube.

Traducere: Oana Maria Zaharia