Nu îmi pot explica exact ce mă atrage la fabrici părăsite sau la diverse platforme industriale. Geometria paralizată mă gâdilă atât de tare, încât mă absoarbe până în punctul în care nu realizez că mă tăvălesc prin toți scaieții. Așa am făcut de curând când am vizitat o platformă industrială părăsită ce ține de fabrica e îngrășăminte chimice Chimopar, de pe bulevardul Theodor Pallady numărul 50.
Ca să ajung acolo, am mers vreo 15 minute pe câmp, de la stația de metrou Nicolae Teclu. În zare se vedeau vreo 30 de clădiri.
Publicitate
Bucureștiul s-a îmbogățit cu această fabrică în 1986. Atunci îi spunea Fabrica de Pulbere a Armatei, ceea ce sună misterios. În 99 fabrica s-a privatizat și a continuat să funcționeze într-un spațiu mai mic. Multe hale de producție și depozite, întinse pe 32 de hectare, s-au închis, iar până să vină criza niște francezi au vrut să construiască aici un mall pe șapte hectare.
În prezent, proprietarii iar vând pământul, devenit în gura specialiștilor imobiliari cel mai mare teren ever scos la vânzare în București și estimat la peste 55 de milioane de euro.
La prețul ăsta, rămășițele fabricii devin o atracție urbană pentru cei dornici de momente speciale la diverse ocazii, de genul zi de naștere și grătar.
Cum în clădirile părăsite sau la grătar nu e bine să te duci singur, l-am luat cu mine pe Vărul, care e nu e vărul meu decât la beție. În timp ce el contempla găurile din acoperiș, eu am găsit un calendar din 1988 și un nud artistic.
La un moment dat, deasupra unui rezervor, ne-a lovit grav o briză toxică, ceea ce ne-a făcut să înțelegem istoria rămășițelor măștilor de gaze. Cablurile în locurile părăsite sunt ceva default.
Clădirea era foarte luminoasă la interior, pentru că mulți pereți erau căzuți. Scările astea dubioase scârțiau când încercai să urci, iar plafonul era semidistrus.
Mi-am făcut curaj să urc la etajul unu, unde am scos un pic capul pe geam și l-am văzut pe Vărul recoltând sampeluri arheologice pentru Vice.
Publicitate
Cromatic vorbind, fabrica nu e un loc așa trist. Ba chiar ascunde o mică pepinieră de artă.
Ce n-am prins exact la ultimul este semnătura New York – Bucharest – 2012.
Când mă așteptam mai puțin, am observat și Căderea. Coincidență sau nu, la scurt timp au auzit niște chestii prăbușindu-se pe lângă noi. N-a fost cel mai prietenos sunet.
Spre deosebire de Moara lui Assan, aici nu era niciun homeless. Dar era un SPART.
Și în sala asta am dat de un miros pe care l-am numit chemical madness.
Am exclamat majoritatea vocalelor pe măsură ce mai găseam câte un personaj făcut de acest artist. Mi-ar plăcea să găsesc mai multe și prin oraș.
Poza asta îmi amintește de balena care cânta la tobe într-un desen de pe Cartoon Network.
Dacă așfi ales un soundtrack la expediția asta, cred că ar fi fost ultimul album al lui Brazda lui Novac. Mecanic, simetric, adaptat la sterilitatea borcanelor pe care le găseam abandonate pe alocuri.
Și spuneți că numai investitorii străini pot scoate țara din iluzia progresistă în care se află, cel puțin la nivel de imagine?
Depozitele pe care le-am parcurs în mai mult de o oră sunt populate de o rețea nu tocmai prietenoasă de câini comunitari și de una de țevi ca niște circuite.
Fabrica nu se mai termina și se cerea parcursă în ciuda frigului. Auzeam tramvaie vuind dinspre orașși mi se părea pur și simplu că sunt pe marginea unei tentacule de caracatiță.
Era să alunec și să iau loc pe scaunul ăsta. M-am cam speriat. Dacă era o canapea, mă scutea de terapie.
Publicitate
Asta ar fi cam a cincea clădire în care am intrat.
Am găsit zahăr pudră vanilat, amidon, stafide, cimbru și vedeta locală: CONDIMENT UNIVERSAL.
Nu se putea fără 13.
Aici am găsit memorabilul placaj „Nu sudați. Interzis lucrul cu foc deschis”. L-a luat prietenul lui Vărul, care, fără nicio legătură cu fabrica, în aceeași zi a fiert niște năut până a evadat un cub de fum gros din bucătărie.
Dacă ar fi văzut Hunderwasser atâtea unghiuri drepte, cel mai probabil se lăsa de ambiții.
Foarte important, e un loc cu adevărat original pentru a admira asfințitul.
