Polaroidele românești sunt mai intime decât contul tău de Instagram

Pun pariu că ai News Feed-ul plin de așa-ziși fotografi care te bombardează cu exemple ale amatorismului lor, la care mai adaugă câte un cadru de la o nuntă, că arta n-are limite, doar buzunare care urlă după bani. Iar, în timp ce unii încă se ceartă în online cine-i cel mai tare, Canon sau Nikon, șapte fotografi români au zis că ar fi cazul să creeze o comunitate care nu exista în România, una pentru fotografii de Polaroid.

Deși au abia două luni de la înființare, Romanian Polaroid Photographers (RPP) au avut deja prima lor expoziție în Barcelona, numită Staged Naturally. Asta s-a întâmplat datorită contului lor de Instagram, pe care l-a descoperit un instagrammer spaniol dispus să investească în arta celor șapte români. În mare, momentan, Staged Naturally înseamnă doar Dragoș Mălăescu, Ioana Cristina Casapu, Cristiana Negoescu, David Burlacu, Alice Finichiu, Horia Brebeneanu și Adi Bulboacă. Însă, tinerii vor să ducă polaroidele peste tot prin lume, d-aia sunt deschiși la înscrieri.

M-am întâlnit cu Cristiana Negoescu, curating editor RPP, și Ioana Cristina Casapu, unul dintre fondatorii RPP, ca să văd ce are atât de special Polaroidul, de era nevoie de o comunitate pentru el în România.

De ce ați ales să faceți o comunitate pentru Polaroid și nu pentru orice alt tip de cameră pe film?
Cristiana Negoescu: E un sentiment profund de intimitate pe care ți-l dă Polaroidul, plus că, dacă te gândești la film, ăla poate fi modificat, pe ăsta nu mai ai cum. E destul de ireversibil. Nici scanat nu arată foarte bine. Deși nu e cel mai mic aparat din lume și nu e atât de simplu de folosit, când mă uit la pozele făcute de mine, realizez că am marcat momente importante din viața mea. Când trebuia să fac o poză din asta super memorabilă, a fost acolo.
Ioana Cristina Casapu: Toată lumea arată bine-n ele cumva. Nu distorsionează și nu ai ce să editezi după. Să te uiți la densitatea și la adâncimea imaginii. O să vezi că majoritatea par 3D.

Dar acum ai smartphone, DSLR-uri, compacte cu care poți face mult mai ușor fotografii.
Cristiana: Da, dar, când nu exista fotografia digitală, se făceau teste pe Polaroid, că erau mult mai ieftine. Ieșeau atunci pe moment și-și dădeau seama cum era lumina. Existau aparate pe Polaroid cu două seturi de blițuri, care făceau poze la dinți pentru aparat dentar, carii, dacă aveai o lucrare mai lungă. Era unul supermacro, pe care-l țineai cu ambele mâini, de nu se mai vedea fața. Era fascinant când te gândești că o chestie din asta, acum hipsterească, pe parcursul timpului n-a fost deloc așa.
Ioana: În anii ΄50, era aparatul săracului, îl folosea toată lumea. Era pentru familie, pentru vacanță. Ieșeau fără să le duci la developare și erau foarte ieftine. În România e la un nivel foarte mic, în State se fac petiții pentru reintroducerea lui în fabricație.

Știu că astfel de aparate se găsesc la anticariate și pe site-uri de genul Okazii. Cât costă pasiunea asta pentru Polaroid?
Ioana: Primul meu Polaroid era de pe Okazii și era cu burduf, cu care se lucrează greu. Ăla n-are range finder, deci trebuia să estimez ochiometric sau cu ruleta distanța dintre mine și subiectul fotografiat, altfel nu mergea. L-am luat de la un nene din Reșița, cu 40 de lei. Am mers cu aparatul la F64, unde era un cârd de băieți care nu știa ce-i ăla. Le-am arătat un tutorial pe Youtube. Am făcut două filme cu el la Paris, după care s-a stricat, nu i se mai deschidea diafragma.
Cristiana: Plus că Polaroidul te face mult mai calculat, că nu poți face o mie de fotografii deodată. De regulă, unele filme au opt cadre, altele zece, și-s foarte scumpe. Cele de zece costă 60 de lei și cele de opt, o sută. Însă au niște culori pe care nu le regăsești în altă parte.

De ce e atât de scumpă hârtia de Polaroid?
Cristiana: Compania Polaroid, care a făcut aparatele, scotea și hârtia. Însă, Polaroidul nu mai face în prezent aparate noi, iar cei de la compania Impossible Project fac acum hârtia de Polaroid, pentru toate felurile de aparat. Ei au preluat rețeta de hârtie de la Polaroid, dar nu au făcut rost de cea originală, iar toată hârtia pe care o folosim, făcută după anii ΄60-΄70, e perisabilă. După un an dispare imaginea, sau chiar mai puțin, în funcție de condițiile în care o ții. Pozele din perioada în care hârtia era făcută de Polaroid sunt OK și acum.

Cum e să faci artă efemeră?
Îmi aduce aminte de natura umană. În creierul meu ciudat, e mai degrabă despre viață și nu atât de mult despre artă. E un reminder constant de „Memento Mori". Când iese bucata aia de hârtie din cameră, spune: voi fi aici pentru o perioadă, bucură-te de mine.

Ce reguli de compoziție trebuie să respecți la formatul ăsta?
Cristiana: Nu se ține cont de nicio regulă. Există o distanță între lentilă și view finder. Deci oricât de mult ți-ai asambla acest cadru, nu o să iasă fix cum l-ai gândit, pentru că te-ai uitat din alt unghi. Și ăsta e un farmec.

La un moment dat era cool să ai Zenit, acum, din ce-mi spuneți voi, e cool să ai Polaroid. Sigur nu e doar un trend hipsteresc?
Cristiana: Nu poate să fie trend. E ca și cum ai spune că mergi la medicină că e în trend. Cred că, dacă ai vrea să ieși în evidentă, când ai dat de ce trebuie să știi când vine vorba de Polaroid, ori o lași, ori îți dai toată silința.
Ioana: Dincolo de pasiune și curiozitate, e bucuria de a învăța și descoperi ceva ce nu mai aparține acestei lumi. Găsești un lucru care a fost foarte tare și a fost folosit de foarte mulți artiști în secolul trecut, și-acum înțelegi ce se întâmplă cu el.

Vezi restul de imagini mai jos.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai vezi și alte fotografii pe film:
Fotografiile astea ale lui Costică Acsinte nu sunt ca cele pe care le avea bunică-ta pe sobă Fotografiile făcute ca acum o sută de ani sunt mai bune decât orice ai crea cu Instagram Fotografii cu fantome din anii 1900 Arheologul sexului a făcut o selecție cu nuduri vintage din istoria Franței