Cum m-au răpit serviciile secrete iraniene pentru că păream spion

Aproape acum un an, am hotărât să merg să fac niște documentare în Iran. Sincer să fiu, nu știam multe despre țară în afară de ce învățasem la școală și din filme. Am luat hotărârea asta pentru că tocmai mi se dăduseră papucii și singura alinare pe care am găsit-o a fost Universitatea de Filosofie din Nanterre. Eram deprimat și aveam gânduri negre. Iranul urma să fie un prim pas spre autodistrugere. În momentul acela nu știam totuși că voi fi răpit, în curând, de serviciile secrete iraniene și că va trebui să mă lupt ca să scap de tortură.

Am ajuns acolo la începutul lunii august 2015. În ciuda articolelor drăguțe pe care le scrisesem pe internet, n-am avut nicio dificultate să obțin o viză de turist. Așadar, mi-a fost mai ușor să intru în Iran, care are reputația unei țări foarte închise, decât să intru într-un club de noapte din Paris. Știam totuși că un reporter Washington Post din Teheran fusese închis și acuzat de spionaj în luna iulie 2014. Mai știam și că e încă după gratii.

De asta am fost informat, înainte să plec, despre riscurile cu care urma să mă confrunt dacă statul iranian îmi descoperea adevăratul job, cel de jurnalist. Pe tot globul, decizia mea de a opta pentru o viză greșită m-ar califica direct ca spion și aș fi trimis la închisoare. Sincer să fiu, mi s-a părut palpitant să mă simt urmărit și să lucrez fără să-mi dezvălui adevărata identitate. Așa că am avut grijă să-mi creez multe alibiuri solide.

Niciodată n-ar trebui să faci greșeala de a minți un agent secret; e ok să-i zici o jumătate de adevăr, pentru că te poți scoate în caz de urgență. Dar nu-i da niciodată o minciună ușor de verificat cuiva lobotomizat de propaganda anti-occidentală. Pentru asta, mă înregistrasem la o universitate unde nu mergeam niciodată și păstrasem cardul de student la mine. Mi-am făcut și un blog fals pe tema sporturilor pe care am scris zilnic timp de un an întreg. Îmi făcusem până și cărți de vizită pentru el – chiar mi-au fost utile când am filmat documentarele acolo. În interviuri, cred că mi-am inventat o grămadă de pasiuni și joburi dubioase. Fusesem corespondent special al unui ONG în Liberia în timpul epidemiei de Ebola, profesor de capoeira în Yvelines, student de filosofie și jucător de fotbal profesionist. Ultimul lucru pe care l-aș fi făcut ar fi fost să dezvălui că, de fapt, eram jurnalist.

Serialele americane m-au urmărit peste tot, pe tot parcursul excursiei. The Wire sau The Shield m-au ajutat să-mi dezvolt o paranoia puternică. Michael Scofield, Malotru sau McNulty luaseră deja toate măsurile pe care le luasem și eu în Iran. Când am ajuns în Teheran, m-am uitat în oglinda retrovizoare a taxiului ca să mă asigur că nu sunt urmărit. Mergeam în zig-zag pe stradă să văd dacă bărbatul încruntat pe care îl remarcasem mai devreme se ține după mine. Înainte de fiecare conversație despre articolele noastre cu fotograful meu, ne izolam toate dispozitivele electronice în baie, ca să nu fie ascultate. Eram prea de tot.

După zece zile liniștite de muncă în căldura și poluarea din capitala iraniană, am hotărât să mergem spre nordul țării. Opt sute de kilometri mai târziu, am ajuns cu un autobuz de noapte în Tabriz, orașul cu cea mai mare densitate a populației din lume. Capitala provinciei Azerbaidjanul de Est. Trebuia să investigăm mișcările separatiste cu ajutorul unui tânăr intermediar. Tehnica gumei de șters pe hârtie, din serialul Le Bureau des légendes, un serial pe Canal+, a devenit obligatorie. Tehnica e simplă. Iei un teanc de hârtii albe, scrii chestii coerente pe o pagină și o acoperi cu o altă pagină cu urme de gume de șters pe ea. Când mă întorceam, dacă dispăruseră urmele de cauciuc, însemna că cineva mi-a căutat prin hârtii. Dar, de fapt, micile bucățele de gumă care încă erau acolo îmi indicau că nimeni nu intrase în dormitor cât fusesem plecat – așadar, prezența noastră în țară încă nu fusese observată.

Apoi, în timpul interviurilor cu populația locală, am simțit că atinsesem o chestiune foarte delicată. Am început să mă tem că întrebările noastre o să se răspândească în tradiționalul oraș Tabriz. Tânărul nostru intermediar ne informase că regiunea are mulți spioni și informatori. În a treia zi, am hotărât să mergem pe terenul de fotbal, unde contactele mele îmi spuseseră că e locul de întâlnire al protestatarilor. Acolo erau mulți polițiști și soldați care încercuiseră intrarea în stadion.

După ce ne-am cumpărat biletele, fețele noastre de turiști le-au atras atenția câtorva bărbați undercover. Ne-au luat deoparte și ne-au cerut pașapoartele într-o manieră destul de abruptă.

Aveam gura uscată de câteva minute și mă simțeam extrem de slăbit. Un bărbat într-un tricou colorat, cu dinții strâmbi, m-a întrebat care e motivul șederii mele în Iran. „Ce faceți în Tabriz? Chiar sunteți turiști?" ne-a luat el la întrebări. „Pentru că nu arătați a turiști." Și tocmai în ziua aceea avusesem ideea să-mi pun o șapcă cu New York Yankees, un element tipic turiștilor. Privirea lui pătrunzătoare și dinții de viperă îmi dădeau fiori pe șira spinării. Am adoptat atitudinea de turist relaxat și l-am bătut pe umăr: „Am venit să vedem meciul. Ador fotbalul. Sunt fan Manchester." L-am obosit imediat cu vorbăria mea despre fotbal și mi-a dat drumul, după ce s-a uitat un pic în pașaportul meu. Pe fotograf l-a ținut mai mult.

Am rămas singur în stadionul imens. Sau aproape singur, pentru că aveam doi tipi care se țineau după coada mea. Mulțimea s-a îmbulzit și m-am pierdut de coleg și de intermediarul nostru. Timpul trecea. După cincisprezece minute, unul dintre tipii care m-au remarcat de la intrare mi-a făcut semn că trebuie să-l urmez. Inițial, am refuzat. Tânărul meu translator, care a avut probleme cu serviciile secrete în tinerețe, mă avertizase: „Ăștia nu-ți spun când te arestează. Te duc într-un colț unde nu te vede nimeni, îți pun un sac pe cap și te iau."

El fusese arestat în urmă cu câțiva ani din cauza unei postări de protest. Atunci au venit zece tipi și i-au zis să-i urmeze. Odată ajunși în mașină, i-au pus un sac pe cap, au schimbat mașina și l-au dus într-o peșteră, unde l-au lăsat să putrezească cincisprezece zile într-o cușcă mică, cu o masă pe zi și ședințe nesfârșite de tortură. După o lună de interogatorii intense, serviciile secrete i-au înapoiat mamei lui un zombi cu șase kile mai slab și fața umflată. Aici, el e singurul om în care am încredere. Până la urmă l-am găsit alături de fotograf, scăpaseră amândoi. Dar apăruse o problemă: tipii de la intrare îi verificaseră și dosarul intermediarului. În aceste condiții, am luat înțeleapta decizie de a privi meciul în liniște. Spectacolul fotbalistic a fost un dezastru. La sfârșitul meciului, am fost arestați.

Un tip ne-a ordonat să-l urmăm sub pretextul că voia să ne verifice pașaportul a doua oară. Cu inima grea, l-am urmat printre șirurile de scaune, convins că am încurcat-o definitiv. M-am uitat la intermediar. Avea fața roșie. Am înțeles că procedura nu era tocmai normală. Escortat de mai mulți soldați și câțiva polițiști undercover, ni s-a cerut să intrăm într-o clădire să fim interogați. Mă înțelesesem cu fotograful asupra unui loc și un moment în care ne întâlnisem și stabilisem o poveste falsă despre prietenia noastră.

Totuși, m-am prins că orele în care m-am uitat la filme și seriale polițiste cu interogatorii – cu clasicul duo, polițistul bun și polițistul rău – n-o să mă ajute deloc.

Un interogatoriu iranian n-are nicio treabă cu asta. Când am ajuns unde trebuie, zece bărbați cu fețe amenințătoare și ochi pătrunzători ne așteptau într-o cameră mică. Întrebările au început să curgă din toate părțile: vârstă, nume, prenume, religie, motivul călătoriei în Iran și în Tabriz. Numele exacte ale monumentelor pe care le-am vizitat. Joburile pe care le avem în Franța, adresele noastre. Plănuisem și anticipasem aproape toate întrebările posibile, dar știam că imaginația lor va merge mai departe și că vor cerceta totul în profunzime.

Trebuie să-mi controlez perfect limbajul corpului. Am învățat din Prison Break că orice agent secret care lucrează pentru o dictatură are la dispoziție, în timpul interogatoriilor, cel puțin un expert în sinergologie. Nu puteam să mă scarpin în cap sau la ureche în timp ce răspundeam. Știam că orice îmi ieșea pe gură va fi notat pe hârtie. În mintea mea știam deja că am pus-o.

După o oră de interogare, vine rândul intermediarului nostru. Schimbul de replici are loc în farsi, limba persană. Vedeam cum i se aprind ochii tot mai tare. M-am gândit că sunt mai puțin enigmatici și mai sinceri cu el; mai direcți.

În plus, și conținutul genții mele era problematic. În prostia mea imensă, păstrasem la mine două sau trei numere din Charlie Hebdo, cu gândul că le voi citi înainte să le las pe undeva prin avion. Mai aveam și un lung articol despre Pasdarani, gardienii revoluției islamice care introduc în secret alcool și droguri în Iran printr-un aeroport secret și niște porturi clandestine. Era clar că sunt în căcat. Într-un impuls de nebunie, m-am întrebat ce ar face Michael Scofield, eroul din Prison Break. După câteva secunde de gândire, am folosit scuza că am nevoie la toaletă.

Deschiși la minte, câțiva gardieni m-au acompaniat până la ușa unor toalete infecte. Mirosul și muștele nu mă mai afectau. Trebuia să fac toate dovezile să dispară. Mi-am suflecat mânecile, am rupt zeci de pagini și am îngropat ghemotoacele de hârtie cât mai adânc în excrementele secretate cu câteva ore în urmă de angajații serviciilor secrete. La fel ca în filme, bineînțeles că nu mergea apa la budă. Așa că m-am spălat pe mâini la o chiuvetă și am sperat că nimeni n-a suspectat nimic. După câteva ore de supraveghere și conversații dubioase, ni s-au înapoiat pașapoartele.

„Ne vom întoarce", ne-a promis unul dintre interlocutori cu o urmă de zâmbet. Intermediarul nostru a fost obligat să le dea adresa noastră. Probabil ca să se infiltreze în dispozitivele noastre electronice conectate la rețeaua de internet a gazdei noastre.

După ce ne-am îndepărtat pe cât posibil de locul ghinionului nostru, eu și partenerul meu ne-am grăbit să aflăm ce s-a zis despre noi. Prietenul meu nu avea vești prea bune. Excursia mea la baie le-a părut dubioasă și probabil că soldații vor căuta fără probleme în bazinul septic ca să găsească informații. În al doilea rând, nimeni nu credea că suntem turiști. „M-au acuzat că ascund spioni", ne-a zis intermediarul nostru, „și mi-au promis că mă vor băga la închisoare. Sunt dezgustați de faptul că ești ateu. Pentru ei asta înseamnă că poți viola mama cuiva." Apoi a adăugat: „Despre tine au zis doar de minciuni și de tortură."

Mi-a sărit inima din loc. Ce? Tortură? Cu fobia mea de sânge și trupul meu laș? Am înțeles că vor veni după noi noaptea. Pragmatic, intermediarul nostru ne-a explicat că tortura are loc în trei pași. Unu, simularea înecării cu capul în veceu. Apoi, tehnica electrocutării. La final, o bătaie zdravănă.

„Dacă eu am putut rezista la 15 ani, puteți rezista și voi. Trebuie să fim uniți. Nu ne denunțăm între noi sub nicio formă, da?" a încercat el să ne liniștească. I-am trimis tatălui meu un e-mail codat și l-am rugat să mă contacteze dacă nu avea vești de la mine a doua zi.

Ca să nu par suspect, am acceptat un meci de fotbal cu fratele intermediarului nostru care nu știe nimic despre situația noastră. Am ajuns pe teren când o mașină a parcat și a oprit motorul. Un bărbat ne-a privit din interiorul ei timp de două ore. Apoi a plecat, la sfârșitul jocului. Eram tot mai convins că vor veni la noapte după noi. Așa că mi-am scris toate notițele, le-am urcat pe internet și am ars caietele. Mirosul de ars a trezit-o pe mama intermediarului, care era îngrijorată de fețele noastre. Mi-am adunat toate lucrurile și m-am gândit la familie, la prieteni. În timpul șederii, auzisem că doi străini fuseseră arestați și condamnați la zece ani de închisoare pentru spionaj. Țara lor natală n-a putut face nimic să-i salveze. Era rândul meu și aveam abia 22 de ani. Dar eram gata să-mi asum greșelile. Eram și mai îngrijorat în privința intermediarului meu, pe care îl băgasem într-un super căcat.

Au trecut câteva ore și nu s-a întâmplat nimic. Am stat treaz toată noaptea, cu bagajul făcut, tresărind la fiecare zgomot. La 3 dimineața, moscheele au anunțat ora de rugăciune. În zori, am fugit spre Teheran.

Am terminat articolele, probabil urmăriți și ascultați. Găsisem cu fotograful o formă de limbaj codat. Ne-am scos bateriile din telefoane. Trebuia să părem cât mai turiști. Am jucat ping pong cu bătrânii în parc. Pentru un articol despre o școală de ninja, am participat la antrenament. M-am ales și cu câteva vânătăi.

Intermediarul ne avertizase că libertatea noastră urma să fie foarte fragilă în restul șederii noastre acolo. Soldații și spionii așteptau orice greșeală de-a noastră ca s-o transforme într-o dovadă de vinovăție. Dar ce vinovăție? Îi trimisesem informațiile unui cont de e-mail unui coleg din redacție și îl rugasem să verifice drafturile. Văzusem faza asta în Homeland. Dar nu s-a întâmplat nimic. N-a avut loc nicio arestare. Și am avut ocazia să plecăm înapoi în Occident, la fel de liniștiți cum venisem. Cu avionul. Nu sunt mândru de povestea mea. Dar cred că mi-a deschis ochii asupra pericolelor cu care ne confruntăm la jobul nostru și asupra vieții în general. În plus, m-am simțit bine că n-am pierdut chiar degeaba toate nopțile alea în care m-am uitat la seriale bune.

Traducere: Oana Maria Zaharia și Ioana Pelehatăi