Cum e când un tip se excită doar dacă mănânci în fața lui

„Deci… pot să te hrănesc?"

Dacă mi-ar fi adresată într-un context obișnuit, să zicem, de exemplu, la cină la mătușa mea italiancă, cu care nu mai țin legătura, răspunsul în mod normal ar fi „pula mea, da". Mâncarea mă entuziasmează. Gestul de a hrăni și de a fi hrănit stârnește conversații, creează legături și unește comunități. În plus, mai e și bună la gust.

Dar sub greutatea unui tip de doi metri, pe o saltea răvășită, în Brooklyn, a fost probabil ultimul lucru pe care mă așteptam să-l aud. Pe Dave îl cunoscusem pe OkCupid și ieșeam a treia oară, iar, până la faza aia părea prea bun să fie adevărat. Era înalt, relativ atrăgător, cu barba corespunzător tunsă. Dave avea hobby-uri geeky gen pinball-ul, iar gusturile lui la muzică și filme erau aproape inspiraționale. Tocmai îmi petrecusem o sâmbătă seara în spatele pupitrului de la care pusese el un DJ set, băgasem shot după shot de whiskey și schimbaserăm replici spirituale.

Ei. Trei ore și multe pahare mai târziu, pasiunea noastră alimentată de whiskey ne-a aruncat într-o îmbrățișare hlizită. I s-a prelins un strop de sudoare periculos de aproape de gura mea, dar era haios și-i mirosea barba a săpun, așa că nu m-a deranjat. Dar, brusc, comportamentul lui aparent îndrăzneț s-a transformat într-unul de mielușel. Voia să „încercăm ceva". Îi dau voie să mă hrănească. Asta voia să știe.

Fragmentele asudate și bețive ale serii s-au aliniat brusc într-un mozaic clar ca lumina zilei. Asta era. Un hrănitor, în carne și oase.

Ca tipă grasă, simpatică și interesată de politică, căreia-i place să se dea pe net, mai dădusem peste termenul ăsta în explorările mele online. Cunoscuți ca „fani grase" sau „fustangii de grăsuțe", hrănitorii resimt plăcere erotică din gestul de a-și hrăni partenera sau „hrănita", până în punctul sațietății extreme și al disconfortului. Site-urile cu forum și chat precum Fantasy Feeder asigură un mediu primitor în care oamenii își pot împărtăși fanteziile sexuale, progresul îngrășării și alte înțelepciuni dobândite personal pe tema fetișului lor comun. Mișcarea e condusă în principal de bărbați, care caută să hrănească femei, iar spațiile astea online le permit bărbaților să-și exploreze discret dorințele tabu. Show-urile pe webcam sunt adeseori un mediu popular prin care hrănitorii își pot satisface dorințele, fără măcar să ridice un deget. Hrănitele care apar în astfel de show-uri pe webcam sunt de multe ori plătite să se-ndoape în fața camerei și să se „joace cu burta", un gest în care o persoană își atinge în moduri erotice stomacul în creștere; unora, admiratorii de pe net chiar le trimit direct mâncare și cadouri.

Deși cei care aparțin mișcării își descriu uneori fetișul drept „orientare sexuală", substratul psihologic al acestei afinități amintesc, deși nu se situează acolo, de teritoriul culturii BDSM. Hrănitorul obține senzația de putere și dominație prin gestul hrănirii și prin faptul că, ulterior, devine responsabil de schimbările din corpul partenerei, iar țelul suprem devine adeseori obezitatea severă, pierderea mobilității și char incapacitatea de a îndeplini cele mai banale sarcini cotidiene fără ajutorul partenerului. Hrănitele simt de multe ori un grad mare de autonomie în hotărârea de a se îngrășa. A fi gras e un tabu evident în cultura noastră; ca atare, să te decizi activ să te îngrași e gestul suprem de autonome și transgresiune.

E greu să stai să-ncerci să analizezi un fetiș, când nu te vizează în mod direct. Sexul e inerent dubios. Oamenii obțin plăcere erotică din o grămadă de chestii, cum ar fi urinarea în gura unei persoane cu căluș și mască de latex sau purtatul de costume de mascote, deci cât o fi de deplasat un fetiș despre mâncare, la urma urmei? Poate e o chestie psihologică sau poate e doar o preferință. Cât timp ambele părți implicate se simt bine și intră în jocul sexual conștiente de consecințe, nu prea are nimeni ce să facă să-i împiedice. Deci, na, distracție plăcută.

Dar cum aș putea să nu iau personal chestia asta? Brusc, m-am trezit că-mi trag palme pentru toate momentele în care vorbisem entuziastă despre mâncare sau pălăvrăgisem nițel obsesiv despre proprietățile incredibile ale drojdiei de pâine. Apoi m-am gândit la momentul nu demult trecut, la bar, când mă strânsese de stomac cu o mișcare lungă, prelungită, senzuală. În toată gloria mea amețită de alcool, m-am gândit că poate e simpatic sau tandru. Acum, mi se părea doar nițel de căcat.

N-am putut să n-o iau personal, pentru că, brusc, forma corpului meu și fascinația mea față de mâncare se transformaseră într-o entitate inerent sexuală. Nu mai eram Julia, cea căreia îi place să facă mâncare la cuptor și să mănânce stridii și să spună glume proaste. Eram o grasă bună de pulă, care se ruga de Dave să o hrănească.

Când am refuzat și m-am extras din îmbrățișarea lui transpirată, Dave a început să se scuze la greu. „Tot mă atragi", a zis șovăitor. „Doar mi s-a părut că ți-ar plăcea și ție."

OK, înțeleg. Sunt grasă. Mișto. În momentele de disperare financiară discretă, am cochetat cu ideea de a mânca Oreo în mod senzual pentru 30 de dolari obținuți rapid. Dar acum că mi se punea întrebarea, pur și simplu n-aveam de gând să-mi transform hobby-ul preferat într-o chestiune de supunere sexuală.

La scurt timp după incident am încetat să mă mai văd cu Dave și-am pus mai multe emoji-uri cu cuțite lângă numele lui la mine-n agenda telefonului. Dar mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă chiar aș fi acceptat. S-ar fi strecurat în dulap ca să scoată o cutie uriașă de Twinkies vintage din '87 și s-ar fi așteptat să mănânc toate prăjiturelele radioactive, în formă de falus? Poate c-ar fi trebuit să accept. Poate m-ar fi dus la Oyster Bar și m-ar fi plătit ca să se uite la mine cum leorpăi zeci de afrodisiace preferate-n saramură. Dar mă îndoiesc că a doua variantă ar fi avut loc, având în vedere că era mai degrabă genul domestic, care stă pe Seamless și care comanda mai multe shaorme decât sunt dispusă să-mi amintesc.

Articolul a apărut inițial în MUNCHIES, în iulie 2014