Cum arată viața mea prin toate pseudonimele pe care le-am folosit pe net

Articolul a apărut inițial pe Broadly.

ADITI, 1991

Eu m-am născut cu păr. Când mi se șoptea numele, nu mă identificam. Pe la patru ani, puteam să citesc cărți scurte de unul singur. Prima a fost Fantastic Mr. Fox. Îmi plăcea să desenez și imitam scrisul cursiv al părinților cu creioane cerate. L-am dat de gol pe copilul vecinilor pentru că furase jucării din grădinița Hong Kong.

FURBALL, 1997

Copiii din St. Louis râdeau copios pe seama pilozității mele corporale, așa că am început să port șosete până la genunchi. Am ajuns până la preselecția de copii populari, dar am fost respinsă, deși am auzit multe lucruri sordide în săptămânile petrecute cu fetele populare. I-am trimis un bilețel lui Ken, tipul asiatic „bun”, avertizându-l că fetele dezbăteau cine să fie cu el. El s-a panicat, iar Ellen s-a chinuit să descopere al cui era scrisul de mână. Din fericire pentru mine, eu perfecționasem patru stiluri diferite se scris.

GRUNDOLOVER, 1999

Eu aveam un cont de AOL și închideam internetul prin dial-up, ca să o pot suna pe Sara, să-i cer adresa de mail. După care, porneam din nou internetul și îi trimiteam mailuri. Eu mi-am făcut un cont de Neopets. Abhijeet insista să-mi fac o parolă în care să fac mișto de fratele meu mai mic. Mama mea a aflat și a presupus că era ideea mea. Am scris poezii pentru Grundo, pe care le-am trimis unei reviste și au fost acceptate. Din păcate, nu-mi permiteam să dau 70 de dolari pe revistă.

ADITINATASHA, 2002

Primul meu cont de mail a fost la Yahoo. Mie îmi place cum sună prenumele și numele mijlociu împreună, ca o disonanță acustică dubioasă. În sfârșit, puteam să trimit mailuri prietenilor mei din Statele Unite, după ce familia mea s-a mutat în Rajkot, India, dar ei de abia îmi răspundeau. Îmi accesam contul de mail o dată pe săptămâna, într-o cafenea cu internet aproape de apartamentul nostru, pentru 20 de rupi pe oră.

Nu aveam niciodată mai mulți bani, așa că ora aia era crucială, iar viteza internetului era lentă. Când mă duceam la cafenea, unii bărbați lăsau „din greșeală” ferestre cu porno deschise, ca să le văd eu. Eu scriam mailuri lungi, în care mă descărcam oamenilor: prieteni, familie, prieteni la distanță.

16/F/USA, 2004

Toată lumea îți cerea a/s/l (age, sex, location), așa că eu îmi pierdeam orele prețioase de internet, trolând pedofili. Le spuneam că am 16/F/USA, în ciuda faptului că aveam 12 ani și eram din India. Mă prefăceam că sunt o țintă ușoară și naivă pe chat-urile AOL. După ce bărbați de genul 38/M/California se incriminau cu conținut extrem de sexual și dezgustător în chat-urile private, eu le divulgam că eram doar un copil. Poate o făceam din curiozitate sau de dragul justiției. Ei se panicau, iar eu îi raportam. Oare chiar erau bărbați de 38 de ani? Sau cu toții ne prefăceam?

COOLCARDUDE, 2005

Internetul din cafenele era un pic mai rapid, iar, la scurt timp, ne-am pus broadband acasă. Toată lumea era pe Yahoo! Messenger sau AIM. Eu îmi schimbam statusul săptămânal, cu versurile preferate din Nickelback. Apoi am început să-mi fac mai multe conturi de messenger, unele dintre ele cu nume de băieți. Asta a fost era inocentă de momeli pe internet. Eu mă împrieteneam cu bătăușii din viața reală, ca să-i pot înjosi pe chat.

Cineva de la mine de la școală a încercat să mă păcălească, ca să mă atragă într-un videochat. Era un video live cu ei care se masturbau. Eu eram prea tânără ca să mi se întâmple asta, dar nu m-a șocat, pentru că și eu mă prefăceam pe net. Eu am aflat cine era colegul de liceu, dar nu l-am confruntat niciodată, deși mereu, când am avut ocazia, am răspândit bârfe despre el și într-un final l-am blocat. Eu trimiteam tweet-uri pe Orkut, înainte ca termenul să fi fost inventat, și mă bag în certuri online. Pe Facebook eu fac și distribui multe teste, ca să demonstrez cât de mare e IQ-ul meu.

ADEETEE, 2008

M-am mutat în New York, un pic prea tânără ca să încep facultatea. Țin minte cât de diferită m-am simțit în Missouri. Ei îmi pronunțau numele Adeetee. Ei îmi spuneau FOB. Mă considerau nebună și ciudată. Lucruri pe care mai târziu le-am pus la suflet și m-au făcut mai puternică. M-am băgat în streaming online. Am început să cumpăr zece perechi de pantofi cu toc de pe un site care vindea „pantofi în valoare de 50 de dolari, la prețul de 10 dolari”. Mi-am imaginat că o să devin trendy. Când au ajuns, nu puteam să merg în ei, așa că i-am aruncat.

Am postat mesaje triste pe Facebook despre cât de nasoală e facultatea. „Aditi urăște totul.” „Aditi este o Britney”, „Aditi încearcă să scrie!!!!”. Apoi au renunțat la formatul ăsta. Apoi au adăugat like-urile ca să văd cât de puțin le pasă oamenilor. Viața mea e tristă. Prefer să stau pe Stumbleupon în pauzele dintre cursuri. Stau de vorbă pe Skype cu prieteni mei din India, de câte ori ne nimerim. Vacanța de iarnă mi-o petrec în camera de cămin, pe Skype, în cea mai rece și întunecată perioadă a anului.

NATASHA, 2015

Viața profesionala din Middletown, Connecticut, m-a răpus. M-am simțit ca și cum am fost făcută bucăți și apoi pusă la loc. Rugam colegii de muncă să-mi spună pe numele mijlociu. Eu nu asimilez, mă ascund. Petrec ore întregi pe Messenger de vorbă cu prieteni care nu locuiesc în același stat sau țară. Mi s-a refuzat o bursă la Fulbright de a traduce jurnalele cuiva care s-ar putea să fi fost abuzat de Gandhi. Luni mai târziu, m-am certat cu cineva pe Facebook, care l-a făcut pe Gandhi fascist, rasist și violator. Eu i-am demonstrat că cel puțin două dintre acuzații erau false, dar am fost înjurată.

ADITI NATASHA KINI, 2017

M-am mutat înapoi în New York, iar acum locuiesc aproape de prietenii mei. Pe internet, „politica de identitate" este o expresie folosită mai ales ca o armă împotriva stângii și încep să observ că identitatea intersectată pare să conteze mai mult pe social media decât în viața reală.

Am început să scriu articole sub numele meu „real", ca să stârnesc atenție. Exista un ciclu online de furie care mă încuraja să spun ceva de fiecare dată când se întâmpla un lucru legat de identitatea mea. Un comentariu de știri prin obiectivul experienței: ce cred eu despre administrația colonială a „Victoriei & Abdul"? Nu prea mult, dar internetul mi-a dat mult mai mult decât experiența mea trăită. Am găsit și alți ciudați pe Instagram, pe Twitter, pe Facebook.

Aveam prieteni de la tot felul de grupuri Facebook, unde ne verificam mereu pe noi înșine și pe alții, într-un forum public. Nu folosiți cuvântul ăsta, nu fiți lași. Este opusul unui malpraxis. Cine știe ce fac oamenii în viața reală, atât timp cât ei își prezintă online cea mai pură față? Care este opusul catfishing?

Pierdeam timp online, dar îl justificam spunând că fac cercetări, așa că am ajuns să scriu despre forumurile pentru drepturile bărbatului. Sunt denunțată și, în scurt timp, cineva mă sună și-mi spune că e în fața fostului meu apartament. Am fost catalogat drept o feministă extremistă.

Scriu un editorial despre bărbații de culoare care se îndrăgostesc de femeile albe la televizor și din filme, iar apoi cineva scrie o ficțiune defăimătoare despre mine, că nu am primit atenție în facultate. Fiecare identitate expusă este deschisă pentru disecție, cenzură, atac. Cineva s-a supărat pe Twitter după ce mi-a înțeles greșit un tweet. Mi-era teamă, pentru că am aplicat pentru un program pe care îl conduce. Trebuie să fiu normală, cu afirmațiile pe care le fac și în ce lovesc, mai mult decât am fost în viața mea.

NAN, Prezent

Nan sau nanu, Gujarati pe scurt, așa am început să mă prezint după ce fratele meu și-a pierdut animalul de pluș, cu același nume. Pe atunci, aveam 18 ani, dar mă simt ca nan de-o viață întreagă. Mereu m-am simțit mic. Prietenii îmi spun nan. Eu vorbesc online și cunosc oameni noi în fiecare lună, sub pseudonimul nan. În viața reală sunt tot nan, la fel și pe internet. Prin manifestarea copilului interior, continui să țin cu dinții de copilărie, o perioadă în care nu știam cum mă chema.