Tipii care cred că bărbații o duc mai rău decât femeile

Mișcarea globală pentru drepturile bărbaților, din cadrul Conferinței Internaționale pentru Problemele Bărbaților (ICMI), ediția 2018, s-a desfășurat weekendul trecut în Londra. Conferința anuală reunește activiști pentru drepturile bărbaților și simpatizanți din Statele Unite, Canada, India și Europa. Pentru că urmăresc de ceva vreme drepturile bărbaților, am vrut să merg, pe de-o parte ca să aflu ce se întâmplă cu adevărat la aceste evenimente, dar și ca să văd dacă toți participanții sunt cu adevărat niște ciudați care urăsc femeile, așa cum se crede.

Așadar, cine sunt activiștii pentru drepturile bărbaților? Îți dai seama la evenimente precum ICMI că „mișcarea bărbaților” este compusă de fapt din mai multe grupuri mici care se unesc ca să susțină probleme conexe. Există patru grupuri principale: custodia copiilor, violența domestică, acuzațiile false (viol și hărțuiri de natură sexuală) și circumcizia (în continuare o problemă mare pentru mișcare). Adaugă niște „obsedați de drepturile femeilor" și adepți de extremă dreapta și ai toate categoriile de persoane.

Din punct de vedere al vârstei, au participat de la tipi de 20 și ceva de ani până la pensionari, dar cei mai mulți erau de vârstă mijlocie. Din punct de vedere demografic, este mai degrabă o întâlnire CAMRA decât 4chan. Erau și câteva femei prezente, și cele mai multe dintre ele erau tratate aproape ca niște celebrități (regizoarea Cassie Jaye, de exemplu, care oferea bucuroasă autografe pe DVD-urile documentarului ei, The Red Pill).

Ce aduce aceste grupuri și indivizi laolaltă este o credință fundamentală că sistemul este măsluit împotriva bărbaților, mai mult sau mai puțin. Unii delegați ICMI atribuie acest fapt unei naivități generale printre cei aflați la putere, care își dau cu părerea despre ce e mai bine pentru femei; alții văd feminismul ca pe-o conspirație malignă de a distruge familia nucleară și de a institui o eră de bărbați vulnerabili și un control socialist.

Să trecem acum la întrebarea cea mare: este mișcarea pentru drepturile bărbaților inerent misogină?

La începutul anului 2018, Southern Poverty Law Center a clasificat oficial două organizații pentru drepturile bărbaților ca fiind grupuri care incită la ură și promovează „supremația bărbaților”. Într-un mod copleșitor, grupurile sau site-urile care susțin drepturile bărbaților își prezintă raționamentele într-un mod cu o tentă misogină, indiferent dacă este pe față sau nu. Activiștii pentru drepturile bărbaților au de obicei o mentalitate de victimă – se consideră persecutați sistematic, cred că femeile au parte de un tratament mai bun și mulți dintre ei sunt anti-feminiști – și nu se feresc să ascundă asta.

Așadar: există misoginism în cadrul mișcării, până în punctul în care ai putea să spui că este una dintre trăsăturile sale definitorii? Absolut. Așa cum a scos în evidență și SPLC, în timp ce unii susținători pentru drepturile tipilor „dau glas unor plângeri legitime și uneori tulburătoare despre felul în care sunt tratați bărbații, cel mai remarcabil lucru este tonul misogin pe care îl au mulți dintre ei".

Totuși, a fost oare ICMI strict despre ura față de femei? Nu. Unii dintre speakeri au reușit să-și exprime punctul de vedere – nevoia de susținere a bărbaților care sunt victimele violenței sexuale, de exemplu – fără să facă apel la o retorică misogină sau să-i portretizeze pe bărbați ca pe victime ale societății. Totuși, chiar și atunci, n-a durat mult ca participanții să facă conexiuni și să vadă feminismul ca pe răul suprem. Și tu ai putea crede că speakerii ar fi puțin neliniștiți să vorbească în fața panourilor publicitare care susțin cea mai nouă „Feministă Mincinoasă a Lumii” – dar se pare că nu e cazul.

Ca regulă de bază, cu cât era mai vizibil că speakerul avea o agendă politică, cu atât participanții se apropiau mai mult de misoginism total. Într-un moment josnic, un activist politic austriac și-a prezentat platforma politică prin care solicită teste obligatorii de paternitate (în general, mișcarea pentru drepturile bărbaților este obsedată de înșelat) și recunoașterea intereselor comune cu neonaziștii. Cei mai mulți dintre participanți dădeau din cap în semn de aprobare pe măsură ce vorbea.

Mulți dintre speakeri par să fi ajuns la mișcarea asta nu după ce au fost influențați de doctrină, online sau nu, ci după ce-au trecut prin niște încercări grele. Desigur, n-am putut să-mi dau seama dacă toate poveștile alea sunt complet adevărate – sau cel puțin dacă bărbații erau fără pată – dar cele mai multe dintre ele păreau destul de sfâșietoare.

De exemplu, un speaker a fost implicat într-un caz sinistru de abuz sexual asupra copiilor, care a fost anulat după ce CPS a declarat acuzatorul ca fiind de neîncredere. La cealaltă extremă, altul a acordat o prezentare incoerentă despre „vânătoarea de vrăjitoare feministe”, care l-a forțat să-și părăsească jobul de la Universitatea Oxford; a inclus chiar și diagrame ciudate în care erau prezentate anumite feministe și modalitățile detaliate prin care l-au neîndreptățit.

Poate că implicarea asta emoțională intensă le permite celor noi veniți să ia ca atare dictonul că bărbații sunt sexul persecutat, ceva ce este clar în dezacord cu dovezile. Să luăm violența domestică: ar fi ridicol să negăm faptul că bărbații nu se lovesc deloc de asta (inclusiv agresorii, desigur). Dar ca să susții că bărbații sunt într-un fel sau altul cele mai mari victime (fie în statistici sau prin intermediul unei experiențe mai dure pricinuită de sistem), ai nevoie de o deformare veritabilă a realității.

Indiferent dacă deformarea este rezultatul unui răspuns emoțional copleșitor (de exemplu, incapacitatea de a vedea dincolo de propria experiență traumatică), o neîncredere interiorizată în femei (misoginismul, de exemplu) sau un amestec între cele două – ei bine, este dificil de spus.

Dacă drepturile bărbaților au o slăbiciune strategică, dincolo de misoginia pură adoptată de atâția membri, atunci aceea este incapacitatea de a empatiza cu femeile care s-ar putea să fie într-o situație similară – sau chiar să facă un front comun cu organizațiile pentru femei. Această scăpare, chiar și atunci când mișcarea abordează probleme reale – abuzul sexual al bărbaților, de exemplu –, înseamnă că tacticile folosite sunt insuficiente pentru cât de serioasă e situația.

Desigur, au mai existat și excepții la ICMI. Când o victimă a violenței domestice a lăudat campaniile recente de informare pentru că au inclus bărbații și au ajutat mai multe victime să-și împărtășească poveștile, începi să te gândești că o mișcare pentru drepturile bărbaților poate să fie de vreun folos – cel puțin una pornită de la zero, care n-are treabă cu ce a ajuns acum să reprezinte. Și în ciuda tuturor defectelor, mișcarea este cu adevărat implicată în problema sănătății mintale în rândul bărbaților.

Totuși, deseori, discuția tinde să ajungă la cel mai josnic numitor numitor. Limbajul folosit poate să fie degradant, indiferent dacă este intenționat sau accidental (bărbații, în general, sunt numiți „bărbați”, pe când femeile sunt de obicei „femele”) și nu ești niciodată prea departe de o interjecție groaznică sau problematică. Spre finele weekendului, de exemplu, un simpatizant al mișcării Men Going Their Own Way – care susține ca bărbații să evite relațiile cu femei – a pus la îndoială dacă un speaker s-a grăbit să atribuie feminismului un anumit comportament al femeii, în loc să dea vina pe natura femeii înseși.

Atitudinile de genul ăsta te fac să nu prea iei în serios mișcarea (ca să nu mai menționez misoginismul și portretizarea feministelor ca femei furioase care urăsc bărbații) – și într-un final îi rănesc pe cei pe care vor să-i protejeze.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.