Am vizitat Danemarca să văd cum trăiesc bogații și-acum nu știu de ce aș mai sta în România

Uită-te la toți oamenii ăștia care merg pe biciclete – copii, femei, bărbați, muncitori cu ziua sau cu gulere albe, imigranți și nativi. Fac fluvii de biciclete pe marile bulevarde de parcă nu există mașini sau orice alt mijloc de deplasare. Sunt arterele orașului prin care curge, la propriu, viața, dar o face pe două roți, fără cască mai mereu și, mai ales în actualul context, cu grijă față de mediu. Sau față de bani?

Danezii își măsoară banii în coroane (un leu e cam o coroană jumate). Și sunt în topul celor mai avuți europeni, cel puțin în cifre raportate la PIB. Aflu de pe internet că salariile sunt bune: peste două mii de euro pe lună în salariu mediu, în mână. Unii fac și mai mult. Uită-te la toți oamenii ăștia cum fac bani și merg pe bicicletă ca niște minimaliști.

E prima călătorie serioasă după un an și jumătate de pauză adusă forțat de pandemie. Vaccinul îți dă o senzație mai mare de libertate și flexibilitate, iar certificatul verde deja înseamnă ceva – sau cel puțin a însemnat în călătoria asta, că-i la fel de valabil ca acel coronapass pe care l-au băgat danezii cât Europa încă bâjbâia după birocrație. Certificatul mi-a fost cerut la aeroport și o singură dată în oraș: în centrul arhitecților când am luat o cafea. Altfel, măștile nu se purtau în interior.

În fine, în Copenhaga se ajunge cu avionul. Adică, se ajunge și altfel, dar e mai rapid cu avionul și am preferat rapiditatea în dauna experienței de-a vedea aproape toată Europa din mașină sau autocar. Două bilete dus-întors au fost 670 lei. Cazarea, la hotel, fost aproape 2 800 de lei pentru cinci nopți la hotelul Mayfair pe care îl și recomand. Destul de mult, dar încă mai ieftin decât la Mamaia la final de august, când am și fost în Copenhaga.

Din aeroport am luat un sendviș din două motive fără importanță: somon și pâine neagră, scandinavă. A fost și primul contact cu prețurile: mari – cel puțin la prima vedere! Am dat pe-o cafea, sendvișul ăsta și încă unul simplu, cu șuncă, 111 lei. Dar mi-am zis că-s din aeroport și asta e o justificare. Orașul nu diferă, dar pot spune că ajungi să te obișnuiești și să îți ajustezi finanțele. Firesc, cumva. 

De la aeroport în oraș, în gara centrală, există un tren – e același care te poate duce în Suedia să vezi alte trei orașe sau te poate plimba mai mult prin Danemarca, în funcție de câți bani ai și direcția în care vrei să mergi. Am mers la hotel și-am ajuns în cam jumătate de oră cu circa 25 de lei biletul. Asta am simțit-o ca o afacere bună. 

Înainte de-a ajunge în Copenhaga am auzit că oamenii ar fi alcoolici. Cei mai mulți pun asta pe seama climei cu ploi mărunte, enervante, și vânt destul de puternic care îți bagă frigul până în oase. În orice caz, danezii lucrează la consumul de alcool în sensul că vor să-l ducă mai jos. Le-a ieșit în ultimii ani.

În prima zi reală de Copenhaga n-am văzut unde e tristețea. Soare, căldură și un mix bizar între culori puternice, aproape de port, și un gri industrial, clinic, eficient în celelalte părți ale orașului. 

N-am avut niciun ban cash în călătoria asta. Nici măcar card n-am avut, doar un telefon care garanta că ce am eu într-un cont e suficient pentru ce iau: cafea, suveniruri, plimbare cu barca, mâncare. A fost suficient, dar cu fiecare nou loc vizitat am remarcat că ce credeam eu despre Europa occidentală scumpă e diferit de realitatea. Și e un moment bun de-a clarifica. Există „Berlin scump”, „Londra scump”, apoi e „Copenhaga scump”. Și ultima nu se compară cu celelalte. Sigur, există și excepții: se poate trăi mai ieftin, dar vacanța asta a fost gândită ca o compensație pentru moral pentru toate vacanțele amânate în 2020.

Am făcut bilanțul: circa 1 600 de euro (aproape 8 000 de lei) cheltuiți în două persoane, în aproape șase zile (prima a fost sacrificată ajunsului și cazării) și cinci nopți, cu tot cu cazare și transport. Nu mi se pare neapărat rău, mai ales c-am revenit de-acolo cu sentimentul că viața poate fi și altfel, ceea ce nu prea are preț.

Am cheltuit mult pe numeroase cafele, dar dacă vrei să te duci pe mai puțin se poate. În magazine, ca Lidl, 7-Eleven sau Netto prețurile sunt chiar umane și cu o surpriză: produsele de igienă, de la șampon până la deodorant și pastă de dinți, sunt mai ieftine în Lidl decât la noi și oferta e mai mare.

Ca prețuri pe mâncare, dacă nu te duci în restaurantele mai cu ștaif, te costă circa 50 de lei un bagel cu cremă de brânză, ceva carne sau doar vegetarian, o pizza e 80-100 de lei (recomand Mother, cu ceva nuanțe artizanale, unde am dat pe două pizza și băutură circa 280 lei), iar cafeaua e la 30 de lei un cappuccino sau un flat white.

S-a încercat și România, dar mai degrabă s-a eșuat: crearea unui food hall – zonă în care să te duci, să ai mese și scaune, și să încerci să găsești alimentele alea care ar fi pe gustul tău, de la burgeri și paste până la kebap turcesc și burrito.

Danezii au în Copenhaga mai multe astfel de locuri dintre care am și vizitat patru: Tivoli Food Hall – integrată în parcul de distracții (un fel de Disneyland, dar cu mai puține distracții), Torvehallerne – cu mâncare gătită, dulciuri, sucuri și ceaiuri, dar și carne de luat acasă sau legume (altfel spus, Bucur Obor cu ștaif), Copenhagen Street Food – pe malul apei, cu burgeri, gyros și altele din categoria finger food și Reffen – o nebunie de loc pentru escapism și stat pe plajă, deși plaja e, de fapt, niște nisip adus cu mașina. O româncă mi-a servit o porție de cartofi prăjiți aici. 

Cartierele Frederiksberg și Nørrebro sunt de văzut – mai înainte de-a vedea toată Copenhaga, dacă ai ocazia. Am ajuns în ele datorită cafelei, în sensul că am căutat cafenele deosebite. Una recomandată de un român care a lucrat cu cei de-acolo: Andersen & Maillard Nørrebro. A doua e Democratic Coffee (circa 120 de lei două cafele flat white și două croissante cu migdale), unde și lucra omul cu care am vorbit. Dar Copenhaga e plină de cafenele bune, că oamenii își permit și probabil te încălzește în zilele urâte din restul anului.

Cât despre cartiere, Frederiksberg e o zonă cu multă verdeață, ceva stabilimente de imigranți din diverse zone ale lumii și bulevarde mari. Nørrebro e mai cu bogăție și liniște. Oricare dintre ele îți arată unde poate fi un oraș, dacă mai tai din mașini – mai puțină gălăgie, mai puține gaze de eșapament și, per total, sentimentul că nu te sufoci pe lângă bulevard. 

Cât am stat în Copenhaga n-am mers niciodată cu transportul public. Cu o excepție. Din Nørrebro am ajuns la Reffen pe jos: aproape opt kilometri din care primii șase au fost ca o plimbare prelungită, iar ultimii doi un chin pe drumuri fără trotuare. Am ajuns însă, s-a băut, s-a mâncat, s-a văzut apus și a venit timpul plecării. Așa am dat peste o prostie imensă: în aplicația de transport din Copenhaga n-am putut plăti cu cardul de România, mergea doar card local. Ca să mergi cu autobuzul ai nevoie fie de aplicația asta, fie de un card pe care îl încarci la magazin (7-Eleven) sau în alte puncte în care se poate.

N-aveam nimic, doar nevoia de-a ajunge în oraș. Am urcat în autobuz, am spus problema și șoferul mi-a explicat de unde și cum se plătește. „Dar, după cum e evident, nu suntem în oraș”, i-am zis eu cu speranța că vede evidența. N-a văzut-o, dar l-am îmbunat cumva: „Urcați, puteți merge până la primul 7-Eleven, dar acolo plătiți, cumpărați cartelă”, a zis el cu o oarecare mărinimie. „Urcați voi, dar e treaba voastră – dacă vine control, nu mă bag.” N-a venit control, așa că aproape de stația la care trebuia să coborâm am speculat: „ce-ar fi dacă am merge până la capăt, până unde avem nevoie?” N-am mers dintr-o oarecare jenă că nu se face. 

Călătoria cu autobuzul avea traseu prin Christiania. Ăsta e cel mai nedanez cartier din câte există, probabil, în Danemarca. El se voia o zonă liberă, cu reguli proprii, eventual și cu monedă proprie. Ce-a devenit e destul de simplu de dedus: o zonă cât de cât liberă pentru consum de droguri și, eventual, cumpărat. Nu l-am vizitat, poate data viitoare, dar ce-am aflat despre el, pe scurt, e asta: zonă în care să ieși din trupul de corporatist și să te bucuri un pic de viață, eventual cu iarbă sau hașiș. Ceea ce se leagă, cumva, de alcoolism și trecut peste depresii și apăsări cu suplimente.

Există o afacere în Copenhaga: Lily & Bob. Vinde vulve și penisuri făcute din aluat de gogoașă și acoperite cu creme și bomboane de colivă. Am vizitat și am plecat, la propriu, cu un gust amar. Am văzut că e promovat drept un loc cu cele mai gustoase prăjituri erotice – cumva, adevărat, altele nu-s, dar nu sunt deloc gustoase. N-am prea luat țepe în Danemarca, dar asta a fost una considerabilă. Am dat vreo 26 de lei pe fiecare, am luat trei și niciun topping, niciun mix n-a fost bun de ceva. Pe cât de bine sună afacerea, pe atât de prost e totul, de la servire la compoziție. Are însă o zonă de activare în care îți faci poze să le arăți și altora cât de open minded ești. Oribil, a nu se încerca.

Plimbarea cu barca pe apa Danemarcei trebuie făcută. Am dat cam 130 de lei pe două bilete într-o plimbare de-o oră și așa am aflat că există în Copenhaga un incinerator care arde circa șase mii de tone de gunoaie într-o oră. Doar că danezii n-au atâtea, așa că-l închiriază și altora. Dacă vrei să te dai cu caiacul pe apele astea, plătești sau strângi gunoi și e gratis. Am mai aflat că în vremurile în care apa nu era potabilă soldații primeau zeci de litri de bere – de înțeles și de ce succesele în războaie n-au fost notabile.

Totodată, există un cartier olandez în care regele voia să-i aducă pe afaceriștii din Țările de Jos. Aceștia ar fi venit, apoi au descoperit clima și-au zis pas. De pe apele de lângă Copenhaga pleacă avioane către alte orașe din zonă. Costă circa o mie de lei cursa, n-am încercat, dar e pe listă: de plecat cu avionul de pe apă. Am văzut, tot din barcă, Opera. Excepțională, cel puțin din exterior, Centrul Arhitecților și Biblioteca Națională – clădirea e denumită Diamantul negru pentru că, ei bine, seamănă cu așa ceva când pică lumina Soarelui cum trebuie. Le-am vizitat și din interior, unde părinții își plimbau copiii de câțiva ani pe-acolo. 

Din ce-am înțeles de la alții despre relația danezilor cu copiii lor e că încearcă să-i facă mai buni decât sunt ei, pe scurt. Țin mult la viața de familie, la creșterea bună a copilului, de unde și lecțiile de engleză și alte activități, iar când vine vorba de a le arăta lumea, aceștia o văd din primul rând: atașul din fața bicicletei în care încap copii, câini, cumpărături și, eventual, haine de schimb. Când copiii sunt suficient de mari trec pe bicicletă proprie și descoperă lumea singuri. Dacă ar fi un nivel social în care să vezi nivelul de trai ridicat din Danemarca, atunci în felul în care sunt părinții cu copiii lor e acela. 

Sigur, peisajul ăsta văzut pe străzi ar putea fi fals. Ar putea, la fel de bine, să fie o viață cruntă pe care n-o vrei, că te supui regulilor și nu prea ieși din norma societății – vezi și existența cartierului Christiania. Danezii sunt conservatori și le plac lucrurile stabile, fără mari schimbări. N-am căutat să aflu de ce, dar e o particularitate a lor care se vede în: transport, haine, clădiri, restaurante, străzi și obiective turistice. La o adică, dacă lași un pic în spate simțul balcanic, poți găsi un pic de fericire în Danemarca – glumesc, e cam toată fericirea pe care o caută oamenii care se mută la zeci de kilometri distanță de București doar ca să aibă un mediu bun în care să traiască. Și pentru că danezilor le iese, și le merge, nu vor să schimbe prea multe.  

În Copenhaga se merge mult cu bicicleta și asta se simte în aer, la propriu. Iar multe dintre mașinile care sunt pe străzi sunt electrice sau hibride. Așa se face că pe un bulevard imens nu am resimțit același lucru ca-n alte orașe europene: fum, praf, căldură sufocantă. Sigur, căldura să zicem că e influențată direct de climă, dar fumul nu-i. Și se merge mult pe bicicletă, pentru că oamenii au pe unde.

În fiecare parc în care am intrat senzația a fost similară: iarba și copacii arată mai bine când sunt îngrijite, fie că e vorba de a le da o formă, fie că e curățenie pur și simplu. Adaugă la astfel de lucruri și că danezii muncesc mai puțin într-o săptămână: 37 de ore. Poate că unii bagă overtime, poate că unii sunt obosiți, dar în cifre absolute stau mai bine și asta se vede în relaxarea oamenilor de-a fi. Nu că ar da pe-afară de ospitalitate, dar te uiți la ei și nu-s încruntați. Acum, nu știu cum o fi iarna, mă gândesc că lucrurile se mai schimbă destul de mult, dar asta poate rămâne de văzut altă dată.