Viața mea s-a schimbat în bine de când am început să mă culc mai târziu

Fac asta de ceva vreme. Amân somnul până târziu în noapte ca să-mi fac timp special pentru mine și, mai nou, un tweet mi-a oferit vocabularul necesar ca să-i dau un nume obiceiului meu: „Răzbunare prin procrastinare în ora de culcare” (Revenge Bedtime Procrastination). Se pare că un studiu universitar olandez a inventat termenul „procrastinare în ora de culcare” în 2014, ca să explice cum lipsa noastră de autodisciplină ne face să nu mai dormim la ora potrivită. Când rețelele sociale chinezești au adăugat cuvântul „răzbunare”, expresia a căpătat intensitatea emoțională de care avea nevoie și a stârnit un fenomen viral pe internet.

Ani de zile am amânat mersul la culcare ca să îmi ofer câteva ore de libertate, de timp pentru mine. Noaptea, aprind o lumânare și scriu. Particip la cursuri online despre botanică, gerontologie, cinematografie asiatică. Citesc. Desenez. Îmi ud plantele. Răspund la mesaje. Prietenii mei se miră mereu că răspund la 3 dimineața.

Viața mea de noapte e înviorătoare, irezistibilă. Mă bucur de libertatea orelor în care nu trebuie să răspund la e-mail-uri și nu-mi bate nimeni la ușă. Timpul zilei nu-mi aparține; îi aparține persoanei care trebuie să fiu, fie că e vorba de jurnalista care sunt azi, fie studenta care am fost în trecut.

Am crescut în Singapore, într-o familie cu multe generații la un loc, dar care avea un gol la mijloc: părinții mei erau adesea absenți și mă lăsau cu bunicul și fratele meu mai mic. Când aveam 15 ani, mă trezeam dimineața și le făceam micul dejun, îi schimbam scutecul lui tataie, plimbam câinele, îl pregăteam pe fratele meu pentru școală și apoi mergeam și eu la școală, toate astea înainte de 7.30 dimineața. La sfârșitul zilei de școală, aveam alte treburi: făceam cumpărături, mergeam la poștă, găteam prânzul, pregăteam medicamente, spălam haine, hrăneam și plimbam cățelul, îl ajutam pe frate-miu la teme. Apoi luam cina și totul se repeta.

Când toată lumea merge la culcare, corpul meu se relaxează în sfârșit. Am timp să mă întreb care sunt nevoile mele. 

Când eram mai mică, de cele mai multe ori, nevoia mea era să-mi fac temele. Mai târziu, după ce m-am mutat cu colegi de apartament și aveam tot felul de obligații sociale, inclusiv un iubit, am continuat regimul ăsta de noapte. Când toată lumea merge la culcare, în sfârșit telefonul meu nu mai bâzâie. Am capacitatea să mă întreb ce îmi doresc pentru mine.

Răzbunarea asta nu înseamnă, pentru mine, să stau în pat și să scrolez pe rețelele sociale. E o perioadă în care trăiesc după propriul plac și mă bucur de mine însămi. Uneori fac un duș lung și îmi pun muzică bună. Alteori merg la o bodegă și îmi cumpăr flori noaptea târziu și-mi lipesc petalele de față în drum spre casă sau stau într-o cafenea non-stop și citesc. Uneori citesc articole pe care nu le-am putut citi în timpul zilei sau mă uit la un film sau un videoclip pe care l-am zărit de dimineață, dar n-am apucat să-l văd.

Când aveam partener, regimul meu era instabil. Uneori dormeam pe pieptul lui, alteori mă strecuram de lângă el și ieșeam ușor din cameră. Câteodată, el zâmbea prin somn, zâmbetul ăla al lui care arăta că știe de obiceiul meu.

Nu sunt sigură dacă „răzbunare” e termenul potrivit. I-aș zice vitalitate. Câteva ore de timp pentru tine face minuni, atunci când te pierzi printre obligațiile cotidiene. Procrastinarea asta e o formă de terapie, un spațiu sacru pe care mi l-am creat pentru mine în liniștea nopții.