Sub pământ cu beţivii din Ulan Bator

Fotograful Mikel Aristregi se distrează la maximum fotografiind diverse regiuni etnice și subculturi din Asia. Ultimele lui serii, -40/96°, documentează homleșii dezolați din Ulan Bator, Mongolia, care încearcă să scape de gerul necruțător ascunzându-se în sistemul labirintic de canalizare prin care trec țevile cu apă caldă ale orașului. Mulți dintre ei sunt alcoolici. Fotografiile lui Mikel par a fi făcute de un compatriot al acestor oameni amărâți, dar Mikel s-a născut în Țara Bascilor, în Spania, deci în ciuda situației sale etnice, a devenit expert în înscenarea fotografiilor ca și cum ar fi unul dintre subiecți. I-am luat interviu ca să înțeleg cum dracu' reușește să treacă de barierele de comunicare și să facă fotografii atât de intime și emoționale.

VICE: E o onoare să stau de vorbă cu tine, Mikel. Ești din Spania, dar îți faci toate proiectele în Asia. Cum comunici cu subiecții tăi? Ai învățat limba înainte să mergi în locurile astea sau reușești să depășești bariera de limbaj în alte feluri?

Mikel Aristregi: E absolut necesar să-i poți înțelege pe oamenii pe care îi fotografiezi. Din acest motiv, i-am cerut ajutorul lui Zoolbo, un tânăr student la secția de mongolă-engleză care a fost îndeajuns de curajos ca să intre în lumea lor. De obicei încerc să învăț câteva cuvinte de bază ca să pot spune câte ceva atunci când translatorul nu e cu mine. Și pentru că oamenii apreciază efortul pe care-l faci să le înveți limba, chiar dacă nu știi multe, așa că se face mai ușor conexiunea între tine și ei. Oricărui popor îi place să vadă că îi respecți cultura.

Le faci o onoare acestor oameni, fotografiind mai ales subculturile necunoscute și prezentând problemele lor pe care majoritatea oamenilor nu le cunosc. Subiecții din seria -40/96° par să fi ajuns într-un punct de disperare și singurătate, alinate cu alcool. Cum ai reușit să-i convingi pe oamenii ăștia să te lase să-i fotografiezi într-un moment atât de prost din viața lor?

Am început să frecventez terenul de lângă Piața Harhorin, din vestul orașului Ulan Bator, unul dintre cele două puncte în care se adună ei de obicei. Am încercat să le explic de ce eram acolo și i-am întrebat dacă erau de acord să-mi petrec timpul cu ei și să-i fotografiez, dar comunicarea a fost foarte dificilă. M-au acceptat pentru că se așteptau să primească în schimb bani, mâncare sau țigări. Voiau un profit personal imediat, așa că mi-a fost greu să mă apropii de ei inițial.

Deși aveam translator, comunicarea a fost dificilă, pentru că erau beți, zăpăciți și nu prea înțelegeau nimic din ce le spunea. Uneori deveneau agresivi, mă amenințau ca să le dau bani. Când s-a întâmplat ceva de genul ăsta, a trebuit să luăm distanță până s-au calmat lucrurile. Aveau toane și niciodată nu știai la ce te puteai aștepta de la ei.

În ciuda acestei instabilități, ai învins, reușind să legi o conexiune cu subiecții. Ca fotojurnalist care acoperă subiecte dificile și viscerale, documentând oameni care par să aibă nevoie de ajutor, ai simțit vreodată nevoia de a te implica și a-i ajuta în vreun fel? Sau ai vrut să fii un observator tăcut și să nu intervii, pentru a capta adevărata natură a situației?

Mereu încerc să fiu un observator tăcut în general, cel puțin la început. Cred că sunt puține lucruri pe care le poți face pentru a ajuta un grup atât de mare de oameni în timp ce fotografiezi, pe o perioadă scurtă. Trebuie să continui să faci fotografii și să crezi în munca ta, să-ți dorești să aibă consecințe în viitor (de exemplu, să atragi atenția unui ONG cu ajutorul fotografiilor). Desigur, cu cât te apropii de ei, e imposibil să nu ajuți câte unul dintre ei, ducându-l la spital sau cumpărându-i mâncare. Pe măsură ce trec zilele, începi să empatizezi cu ei, deci e greu să nu acționezi și să te rezumi doar la a face fotografii.

De exemplu, un tânăr de 25 de ani, Enkhbaatar, bea de la vârsta de 15 ani. Părinții i-au murit când era copil, așa că și-a petrecut copilăria și tinerețea prin ONG-uri și orfelinate de stat. Acum trăiește pe străzi. Are o fiică, dar soția nu-i permite să aibă contact cu ea. Și-a pierdut vederea la un ochi în timpul unei bătăi și acum are migrene frecvent.

L-am cunoscut la un centru evanghelic unde încerca să renunțe la „calea cea rea", cum îi spunea el. Biblia e singura susținere pe care o primesc acești alcoolici la centru, așa că după zece zile, Ankhbaatar a fugit și s-a apucat iar de băut. Câteva zile mai târziu, l-am găsit foarte bolnav, așa că l-am dus la spital și am plătit factura și medicamentele necesare pentru tratament pentru că nu poți spune nu la așa ceva, nu vrei să spui nu!

Cred că e decizia fotografului dacă vrea să fie moral și să intervină. Apropo de povești absurde, ce se întâmplă în fotografia cu femeia cu urme circulare pe spate care e târâtă de bărbații în uniforme militare? Se potrivește cu restul fotografiilor, dar are o încărcătură politică mai mare decât celelalte imagini.

Știu că e impresionantă, dar nu e ce crede lumea că e. Nu are legătură cu acte de tortură comise de poliție. Cercurile sunt cauzate de o tehnică din medicina tradițională chineză în care se folosesc ventuze pentru a stimula circulația sângelui. Tehnica e destul e obișnuită în Asia. Era o coincidență că femeia care a fost arestată pentru că era beată și făcea probleme a fost tratată cu ajutorul acestei tehnici.

Vorbind de tradiții interesante, am observat ceva curios la tine. Toate lucrările de pe site-ul tău sunt făcute în diverse părți ale Asiei. E vreun motiv anume pentru care ești atras de acest continent? Ai febră galbenă?

Nu neapărat. Am făcut prima călătorie în Asia de Sud-Est doar pentru că o fostă iubită de-a mea a vrut să mergem acolo. Odată ajuns în Cambodgia, am întâlnit niște oameni care m-au făcut să mă întorc, de data asta pentru a documenta viața de zi cu zi a copiilor de pe străzile din Phnom Penh. Am făcut rost de niște bani și am stat acolo cinci luni. Apoi, am primit o bursă de la Fotopress ca să lucrez în Ulan Bator și m-am dus acolo. Se pare că excursiile și subiectele sunt cumva conectate, unul duce la celălalt.

Abia aștept să văd ce urmează!

Găsiți seria -40/96° și alte foto-documentare de-ale lui Mikel Aristregi pe site-ul lui.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook: