De ce nu reușesc protestatarii români să formeze partide

Cu toții urâm instituțiile statului, chiar și cei care lucrăm pentru ele, pentru că sunt greoaie, corupte și al naibii de disfuncționale. Cred că nu e unul dintre noi care, în timp ce aștepta la a patra coadă pentru o adeverință de la circa fiscală, nu s-a gândit cum ar schimba el totul, cum ar tăia și spânzura și ar așeza un sistem fluid în loc.

Din păcate, viața mi-a arătat că oamenii au în general o impresie mult mai bună despre ei înșiși decât ar trebui și că, de fapt, suntem cam toți o apă și un pământ când vine vorba să ne organizăm. De exemplu, în scurta mea carieră din presă, în care am avut contact cu asociații universitare, grupări formate din protestatari tineri, studenți care-și ocupau facultatea, dar și manageri de grupuri care militează pentru protecția patrimoniului de mediu, al patrimoniului arhitectural sau al animalelor, majoritatea mi s-au părut mult mai birocratici și mai ancorați într-un limbaj de lemn decât angajații de la stat.

Pentru că m-am săturat să discut cu personaje colective, am scris aici câteva probleme pe care le am ca jurnalist cu asociațiile informale și cele formate de tineri.

În presă, una dintre cele mai dificile chestii e să obții un răspuns de la o instituție de stat, pe baza legii accesului la informații de interes public. În mare pentru că ăia au voie să-ți răspundă în maximum o lună și trag de timp cât pot de mult ca să nu-ți dea informațiile, pentru că știu că n-ai timp să stai după ei. Pe de altă parte, am învățat că-i rezolvi rapid, dacă ești enervant de insistent și suni instituția respectivă de vreo două ori pe zi. O să-ți răspundă doar ca să scape de tine și să se poată întoarce la jocul de Solitaire și la integramele de la Click.

Cu organizațiile formate din tineri de vârsta mea nu am avut mereu norocul ăsta. O asociație de studenți m-a ținut o dată două săptămâni pentru niște răspunsuri legate de motivul pentru care protestau, pentru că fiecare răspuns trebuia trecut prin dezbatere în biroul lor de presă. Una informală de protecție a animalelor mi-a spus să sun la biroul lor de presă din Ungaria, că ei nu au timp de discuții. Recent, o asociație formată din arhitecți cărora le-am trimis niște întrebări mi-a răspuns, după nenumărate dezbateri interne și o întârziere de două săptămâni, un referat imens, scris fix ca pentru facultate, cu clasificări, studii de caz, buline, enumerații interminabile, totul în limbaj de lemn. Și înainte să mi-l dea, mi-au spus că trebuie să le promit că-l voi publica așa cum e. Evident, n-am putut și a picat totul. Până la urmă nu e fizică cuantică, ar trebui doar respectat un minim bun simț. Dacă vrei ca lumea să-ți asculte ideile, alege-l naibii pe unul care să le poată exprima. Alege un purtător de cuvânt, dacă tot te ferești de lideri.

De vreo câțiva ani, Europa trece printr-un val de proteste asemănător cu cel din Occidentul anilor '60. Am fost acum vreo lună la o conferință unde au venit activiști ruși, ucraineni, bosnieci, spanioli și români. Și toți aveau într-un fel sau altul spaima de a avea lideri în mișcările lor. Motivul pe care-l dădeau ei este riscul că puterea corupe, dar, să fim serioși, e mai mult vorba de faptul că ei devin ținte pentru amenzile de la echivalentul Jandarmeriei din fiecare stat sau mai rău. Pe de altă parte, jandarmii oricum ochesc protestatarii mai vocali sau mai carismatici și pun presiune pe ei, pentru că și liderii neasumați sunt tot lideri.

Strategia asta are două hibe majore. Prima este că slăbește organizația în sine și o menține într-o stare volatilă, ceea ce face ca orice mesaj care vine de la un membru să pară cumva lipsit de susținerea grupului. A doua este cea care s-a petrecut în septembrie 2013, când toți cei care coordonau protestele refuzau să se ducă să discute cu Parlamentul, fix ca să nu pară lideri, așa că s-a dus un grup format din extremiști, profesori angrenați politic, bloggeri și tot felul de alți oameni care nu prea aveau nicio treabă cu „vocea străzii," dar au profitat de ocazie să devină vedete. Dacă tu nu-ți asumi poziția de lider într-o mișcare socială, la un moment dat o să și-l asume altul în locul tău și ăla s-ar putea să facă un circ din toată treaba și să vină într-un brâu țărănesc.

În Bosnia, mișcările din stradă au dat anul trecut guvernul jos. Și au dat foc și la câteva instituții publice, fix pentru că acolo există o birocrație mai stratificată ca în orice alt stat din Europa, din cauza conflictelor naționale din zonă. De atunci, activiștii au căpătat atât de multă putere încât parlamentarii trebuie să se consulte cu plenul lor lunar în echivalentul bosniac al Sălii Palatului. Tot ei le-au dat curaj și muncitorilor și sindicaliștilor, care au început să ocupe fabrici și să încerce și ei să creeze propriile lor pseudo-parlamente.

Deci, în mod ironic, primul lucru pe care l-au făcut cei care protestau împotriva birocrației excesive a fost să complice și mai mult țara printr-un număr nedefinit de plenuri, subplenuri, parlamente secundare, plenare și planuri cincinale. Asta pe lângă birocrația excesivă din țară. E o problemă de care m-am ciocnit și în România la câteva plenare ale activiştilor şi ale studenţilor, în care, pe lângă subiecte foarte importante, se ajunge la dezbateri înfocate de vreo oră pe teme facile precum „este bine să purtăm costum sau tricou, când ne vedem cu politicienii?" Şi aici mulţi dintre ei riscă s-ajungă dintr-o mişcare de schimbare a ţării într-una de stagnare.

Eu recunosc c-am aşteptat după 2013 un partid făcut pe spatele mişcărilor din stradă pentru Roşia Montană sau măcar ceva coagulare de forţe pentru un candidat independent, dar n-am văzut nimic. A fost ceva atenţie, mai ales din partea Pungeştiului, pentru Erwin Albu, dar destul de slăbuţ, pentru că e un pic cam extrem pentru majoritatea protestatarilor laici de la Bucureşti. De atunci, asociaţiile astea informale s-au tot mâncat din interior din diverse conflicte precum religioşi versus atei, ortodocşi versus penticostali, proteste paşnice versus proteste agresive, provot versus antivot, fix cum s-ar mânca un partid care ajunge la putere când grupurile de interese încep să ceară banii de campanie înapoi.

Dar cum mişcările din stradă de acum s-au bazat pe oameni, nu pe bani, ele pur şi simplu dau naştere unor grupări mai mici, care abia mai strâng câteva zeci de oameni. Între numărul mare de plenare, şedinţe de organizare grupuri şi subgrupuri pe Facebook, poţi să spui lejer că nimeni nu vrea să facă un partid, dar toți se poartă la fel de ineficient ca unul. Başca, ei mai atrag şi ura nebunilor obsedaţi de teoria conspiraţiei, care văd tot felul de masoni între nişte tineri care dădeau cu sticla în asfalt.

Cea mai comună temă de dezbatere pe care o aud în adunările de protestatari, după scăderea pragului electoral pentru candidaţii independenţi (care mi se pare ok), este necesitatea unei democraţii participative. În situaţii d-astea se aruncă, de obicei, exemplul Elveţiei care e singurul stat european care aplică acest sistem de guvernare. Las deoparte faptul că elveţienii au luat nişte decizii foarte xenofobe prin referendumurile lor, dar eu cred că cei care vor democraţie participativă la noi sunt ori nebuni, ori izolaţi complet în bula asta urbană şi cosmopolită din Bucureşti şi alte mari oraşe, unde găseşti câţiva oameni deschişi la minte cu care să porţi discuţii ideologice.

Noi vorbim aici de o ţară unde 42% din oameni cred că Soarele se învârte în jurul Pământului. Unde cea mai citită publicaţie este Practic în Bucătărie la o distanţă de sute de mii de cititori faţă de tabloide, şi chiar şi ea e frunzărită pentru reţete doar de un milion de casnice, deci restul de 19 milioane de cetăţeni probabil citesc doar burtiera de la România TV. Şi nu în ultimul rând trăim în ţara în care o mare parte a oamenilor cred că americanii vor să le transforme copiii în homosexuali şi că dacii au colonizat, de fapt, toate poporarele lumii.

Nu ştiu de voi, dar la cum au decurs ultimele alegeri, cred că oamenii ar trebui să dezbată serios dacă ar trebui să trecem înapoi la vot cenzitar, nu la democraţie participativă. Asta sau să facem naibii o reformă în învăţământ, că doar nu refuză o treime din elevi să dea Bacul de bine ce-au fost crescuţi de părinţi şi profesori. Din păcate, noi ne înecăm la mal cu plenare şi vise de olimpici.

Urmărește VICE pe Facebook