Periplu romantic printre ruinele literaturii române

Weekendul trecut m-am alăturat freneziei stârnite de includerea cimitirului Bellu în Noaptea Muzeelor, o excelentă idee de promovare. Faţă de cozile interminabile de la muzeele propriu-zise, la Bellu se putea respira cât de cât. Nu mai fusesem aici din liceu, aşa că m-am strecurat pe alei printre alţi concetăţeni, pentru a fotografia cavouri, statui fabuloase şi mormintele marilor români .

Cavoul familiei Lipatti

Castani în floare

Înainte să se lase întunericul am apucat să vizitez împreună cu grupul condus de un ghid câteva din locurile legendare de la Bellu, cum ar fi statuia celor doi fraţi incestuoşi, căsătoriţi printr-un accident şi recent deschisul cavou al familiei Cantacuzino, decorat cu foiţă de aur.

Cavoul familiei Cantacuzino

Un tip îmbrăcat simpatic aşteaptă să intre

E beznă, dar aurul tot luceşte

Statuia celor doi fraţi căsătoriţi din greşeală

Angel boobs

Un cuplu meditează cu ochii închişi

Am trecut apoi pe la expoziţia cu desene ale copiilor şi pe la recitalul de muzică clasică unde am făcut în sfârşit câteva cadre drăguţe.

Proverbiala babă cu trotinetă

Un domn amabil de la pază

Picturile copiilor

Concert din muzică de Bach

După apusul soarelui s-a făcut beznă prin cimitir. Felinare şi candele luminau doar aleea principală şi mormintele celebrissime. Cu atât mai bine, am putut sta de vorbă într-o atmosferă adecvat spooky (lugubră, dacă preferaţi) cu spiritele torturate din "grădina cu sufletele a baronului Bellu", cum este alintat cimitirul în pliantele de prezentare. Am încercat să discut cu mai mulţi dintre ei, dar m-au uşuit repede, enervaţi de ignoranţa şi lipsa mea de respect pentru literatura română, deprinsă cu sârguinţă din comentariile idioate din şcoală.

În cele din urmă, l-am descoperit pe eroul meu din manualul de liceu, Mateiu Caragiale, al cărui mormânt năpădit de buruieni nu era vizitat de nimeni. Într-o beznă totală i-am lipit un sticker VICE lângă simbolul masonic rozacrucian de pe lespedea de marmură (e pus cu gumă, se dezlipeşte uşor). Cum nu prea vedeam ce fac, l-am nimerit cam sus şi invers.

După cum se poate vedea, soţia lui Mateiu Caragiale nu a apucat să mai moară.

Am început interviul, normal, pe Aleea Scriitorilor.

VICE: Bună seara domnule Stănescu.
NICHITA STĂNESCU: Du-te bă dracu de poponar, hai marş în morţii mă-tii de aici, fir-ai a dreacu' de zdreanţă. Pleacă.

Plec, nu e nevoie să fiţi aşa cocalar, mai bine beţi ceva cu Bacovia să vă liniştiţi.
Bă, dacă nu pleci ţi-o dau şi la muie, te bat, pun şi câinii pe tine 'tu-ţi gura mă-tii de lache flauşat. Dacă erai fi-miu te băteam până te căcai pe tine mă.

Am luat-o repede la picior.

Bună seara domnule Preda, mi-au plăcut Marele singuratic şi Viaţa ca o pradă aproape mai mult ca Moromeţii.
MARIN PREDA: Da, bine, mă bucur. Hai du-te şi dă limbi în altă parte, n-am nevoie să-mi spui tu că m-ai iertat că am fost deputat în Marea Adunare Naţională.

După aceea mi-am încercat norocul cu I.L. Caragiale.

Bună seara maestre.
I. L.CARAGIALE: Cu mine nu-ţi merge, mon cher. Sunt prea mare. Eu făceam sketch-uri înainte de Chaplin, Monty Python şi stand-up comedy. Fă paşi.

Pe Sadoveanu l-am snobit eu. Am trecut apoi pe lângă mormântul lui G. Călinescu, flancat de Coşbuc şi Zaharia Stancu, care n-avea nicio floare şi nicio lumânare. Nobody likes a critic.

Ok, erau câteva flori şi la mormântul lui Călinescu.

Am făcut doi paşi şi am dat peste mormântul cu cele mai multe flori şi lumânări.

Bună seara Domnule Eminescu. Comentaţi vă rog în cinci minute următoarea strofă: "Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n casă şi în gând /Şi viaţa-mi luminează!"
MIHAI EMINESCU: Deci, este vorba despre o fecioară, care se crede prea bună pentru orice muritor de pe Pământ, care e ţinută ca la puşcărie de taică-su şi care se simte aiurea printre semenii ei. Aşa că începe să aibă fantasme cu cea mai strălucitoare stea de pe cer, care e de fapt planeta Marte. O aude Luceafărul, aka Lucifer, şeful marţienilor, un extraterestru periculos care monitorizează permenent ce se întâmplă pe Terra. Şi, cum e şi el cam singur, se aprinde după pământeancă. Apoi vede ea pe dracu'. Când zic "pătrunde în gând" mă refer la capacitatea marţienilor de a intercepta de la distanţă impulsurile electrice din creierul uman şi de a le hackui pentru propriile lor scopuri diabolice. Deşi, până la urmă, tot Luceafărul rămâne cu buza umflată, pentru că ea nu vrea să plece pe altă planetă şi îi cere în schimb să devină el om, iar apoi îl lasă baltă pentru un puştan sexos. Ceea ce e bine, pentru că dacă accepta, Luceafărul se întrupa şi demonii ăia de pe planeta războiului ar fi făcut prăpăd pe aici. True story. Asta n-am mai scris, se înţelege de la sine dacă ştii puţină mitologie.

Minunat, War of the Worlds de H. G. Wells a fost scrisă tot pe la 1880, nu era cam târziu pentru romantism?
Niciodată nu e târziu pentru romantism. Eu sunt poet. Şi sunt de la ţară, îmi plac chestiile populare, you know, legenda Zburătorului. Oricum, România nu era pregătită pentru pentru SF. La Viena era altă treabă pe atunci, dar nici europenii continentali nu scriu SF, doar fantasy. Nu ţi-a plăcut Sărmanul Dionis?

E genial, mai ceva ca un trip. Îmi place când zoroastrul Dan are revelaţia că este însuşi Dumnezeu şi asta îl trezeşte din vis, îşi pierde puterea şi redevine avatarul Dionis.
Marfă nu? Tu crezi că noi nu aveam psihotrope pe atunci? Era plin de opiu şi de absint în Occident printre artişti, fute-m-aş în ele de droguri. Eu nu sunt genul totuşi, dacă eşti tare poţi să intri în alte realităţi doar prin cărţi. Ai văzut Cărtărescu când era tânăr ce filme avea? Mi-a luat răsuflarea când am citit Nostalgia şi Travesti. Acum a luat-o razna, nu mai face decât să se autopastişeze şi îi tot dă cu familia, politica şi creştinismul. Cred că la fiecare două fraze foloseşte cuvântul "stacojiu".

Clar. Dar ideea aia din Dionis cu relativitatea spaţiului, când Pământul devine un mărgăritar din salba iubitei călugărului Dan, care apare şi la Cărtărescu, nu prea ţine. Cred că sunt nişte constante fizice care fac ca la nivel cuantic spaţiul să funcţioneze altfel.
Chiar că n-ai imaginaţie. Hai întreabă-mă de sifilis, ştiu că vrei.

Nu ştiu ce să vă întreb. Astăzi se vindecă cu nişte simple injecţii de penicilină şi moldamin şi nu lasă sechele dacă e depistat din timp.
Da ştiu, dar dacă trăiam acum probabil aş fi contactat HIV, iar ăsta nici măcar nu te face geniu nebun. Aşa că nu regret nimic.

Mai sunteţi naţionalist?
Hai plimbă ursu', de ce nu pleci tu în America dacă nu-ţi convine aici? Ia du-te tu acolo şi arde-te în ochiu' maro cum vă place la toţi bulangii. Vezi că acuma îl pun pe Nae Ionescu pe tine. Jet.

Am plecat puţin iritat de pe Aleea Scriitorilor şi am căutat minunatul monument al Iuliei Haşdeu, copila precoce a lui B.P. Haşdeu, care a scris un roman la şapte ani şi a murit la 19.

Bună seara domnişoară Iulia. E adevărat că templul de la Câmpina şi mausoleul dumneavoastră de aici au fost construite după indicaţii precise pe care le-aţi dat după moarte, în timpul şedinţelor de spiritism, tatălui dumneavoastră şi artiştilor care le-au construit?
IULIA HAŞDEU: Tu ce crezi? Nu le-au făcut exact după indicaţiile mele. Eu n-am cerut să se scrie pe mausoleul meu "Trecători, priviţi d-asupra; cugetători căutaţi în lăuntru: moartea dă viaţă". Au înţeles greşit. I-am spus lui papa să scrie "Trecători, priviţi deasupra, acolo sunt cugetătorii căutaţi. În lăuntru, moartea. Da vieţii".

Într-un final, după ce am întrebat mai mulţi angajaţi ai cimitirului, o îngrijitoare cu gura spurcată m-a condus prin întuneric la mormântul lui Mateiu Caragiale. Aici linişte şi pace, spiritul acestuia era probabil plecat într-o dimensiune mai bună. Nu-mi rămâne decât să vă copiez câteva pasaje savuroase din Craii de curtea veche, una din puţinele cărţi româneşti (in)decente pe care le-am descoperit în biblioteca părinţilor mei în copilărie şi pe care am recitit-o nu demult pe un pat de spital.

(…) De şcolar, îşi ducea prietenii la femei bolnave. Pentru asemenea lucruri se bucura de o închipuire drăcească nesecată. Din aţâţarea la desfrâu, căruia îşi închinase trupul şi sufletul, îşi făcuse un apostolat. Iscusit în samsarlâcuri şi pezevenglâcuri, fusese faurul ruinei câtorva feciori de bani gata şi al căderii mai multor femei; mulţumită lui, nume cunoscute se mânjiseră de necinste. Rar se petrecea murdărie în care să nu fi fost amestecat şi dânsul, şi adesea numai dintr-o crudă şi fără saţiu poftă de a-şi bate joc, pentru care nu se da înapoi de la nimic: iscodirea, defăimarea, bârfeala, zâzania, pâra, ameninţarea cu darea în vileag a tainei încredinţate sau smulse, răvaşele neiscălite - toate îi păreau deopotrivă de bune, fiecare după cerinţă. Se năştea întrebarea ce ar fi trebuit dar să mai facă Gogu Pirgu ca să treacă drept băiat rău.

(…) Cu totul altceva îi plăcea lui. Simţurile sale, ce arătau respingere tocmai de ce e venust şi pur, nu se mai deşteptau decât la beţie şi atunci îi trebuiau femei schiloade, ştirbe, cocoşate sau borţoase şi mai ales peste măsură de grase şi de trupeşe, huidume şi namile rupând cântarul la Sfântul Gheorghe, geamale, baldâre, balcâze. Iar de greţoşeniile la cari se deda cu ele, vorbea atât de zdrenţăros încât ar fi făcut să se ruşineze, dacă l-ar fi înţeles, porcii, chiar şi maimuţele.

(…) Şi nu mă întrebam atât cine era acel domn Pantazi - aşa părea că-l chema - omul pătimaş după Frumos şi adăpat la izvorul tutulor cunoştinţelor, care citea în original pe Cervantes şi pe Camoëns şi vorbea cu cerşetorii ţigăneşte, cavalerul Sfântului-George al Rusiei, cât mă ciuda pricina tristeţii acelui răsfăţat al soartei, taina acelei line melancolii ce-i adumbrea aşa romantic fiinţa şi se oglindea nesfârşită în priveliştea atâtor ceruri, atâtor mări şi limane.

(…) Paşadia era un luceafăr. Un joc al întâmplării îl înzestrase cu una din alcătuirile cele mai desăvârşite ce poate avea creierul omenesc. (…) Ce frumos cap avea totuşi! Într-însul aţipea ceva neliniştitor, atâta patimă înfrânată, atâta trufie aprigă şi haină învrăjbire se destăinuiau în trăsăturile feţei sale veştede, în cuta sastisită a buzelor, în puterea nărilor, în acea privire tulbure între pleoapele grele. Iar din ce spunea, cu un glas tărăgănat şi surd, se desprindea cu amărăciune, o adâncă silă.