Corporaţiile sunt nişte organizaţii monolitice, care zdrobesc tot ce le stă în cale ca nişte organisme monocelulare fără suflet, ele controlează guverne, otrăvesc mediul şi ţările din lumea a treia, totul în numele idealului de profit. Ele vorbesc în limbajul lor codat unde „eficientizarea" este sinonimă cu distrugerea de vieţi şi „team-building-ul" înseamnă îndoctrinare. Cel puţin asta îmi spuneau prăjiţii ăia care răspândeau CD-uri cu filmul ăla oribil de prost, Zeitgeist, prin ceainării hipioate, când eram mic. De fapt, corporaţiile sunt un mediu în care eventual ajungem cu toţii, după ce ne trezim cu nişte responsabilităţi ceva mai serioase gen casă, plozi şi credite, după ce trecem prin faza indie-artsy-rebelă, sau cea de antreprenor-minune, pentru oamenii mai puţin creativi. Personal, până acum, mediul corporate mi-a adus mai mult bine decât rău, dar mă gândesc că mulţi aţi avea nevoie de un ghid de supravieţuire în turnurile de sticlă a junglei urbane capitaliste.

De obicei, după facultate, trăieşti cu impresia aia complet eronată că te-ai maturizat şi-ai devenit un fel de persoană elevată, doar pentru c-ai înlocuit bairamurile de la ţară cu o caffe machiatto fără gluten la Origo. Adevărul e că nu te-ai maturizat deloc şi asta se vede cel mai bine în corporaţii, când simţi că te-ai întors în liceu.Şi fix ca-n liceu, trebuie să faci tot ce poţi ca să nu devii cel mai prost din curtea şcolii şi aici nu vorbesc de inteligenţă reală, ci de cum te văd ceilalţi proşti.

La unul din locurile unde am lucrat, primul job ceva mai serios, am venit cu atitudinea naturală a unui puştan arogant, care mai avea câteva luni de facultate şi-i ura pe toţi de acolo, pentru că nu-şi lua bani pe ce lucra. Mă aşezam autist pe scaun, îmi făceam treaba opt-zece ore, mă uitam urât la ăia că au bani de masă de prânz şi plecam acasă. Pe colegi îi împărţisem mental în două categorii: Ăia de 30+ ani, pe care mă străduiam să nu-i supăr ca să mă angajeze şi pe restul fomiştilor de 20 şi ceva de ani ca mine, care reprezentau competiţie. Mai ales că n-aveam încredere că şeful meu de atunci, care era căsătorit dar şi-o trăgea cu editoarea mea, nu urma să angajeze prospături pe aceleaşi considerente. Atitudinea mea de atunci mi-a amânat angajarea propriu-zisă cu o lună, pentru că le-a dat ălora apă la moară să lungească preselecţia că păream autist şi neplăcut, chit că eram singurul care îşi făcea treaba. Nu zic că am greşit că observasem şi mă enervau lucrurile de mai sus, ci c-am greşit c-am exprimat-o fizic. Jobul corporatist, la fel ca liceul, implică să fii fals chiar şi când te dai original.

Hainele fac omul, în principiu, pentru că restul oamenilor sunt abject de superficiali, mai ales ăia care spun proverbe jenante gen „haina nu face pe om" ca să pară profunzi. Pe de altă parte şi truismul ăla cu „dress for the job you want, not the job you have" e o vomă, că nu-i pasă nimănui de la callcenter-ul ăla de la APACA, unde vinzi oale, part-time, pe patru milioane c-ai venit la sacou şi pantofi.

La un moment dat, când eram în depresie şi depresiune financiară, am lucrat o lună la un tabloid. Mi s-a zis acolo că trebuie să par om serios, aşa c-am venit la sacou şi cămaşă, că asta au hotărât unii acum un secol că e uniforma tipică de sclav cu educaţie. După diverse divergenţe, mi-a dat eject şeful pe un articol despre ciorapii lui Mazăre care i s-a părut prea subtil pentru publicaţia lui. Când i-am cerut patronului banii promişi în luna de probă, mi-a dat cu flit şi a zis „hai şefu', ne ţigănim pentru unşpe milioane, e sacoul tău mai scump de-atât". Pe lângă faptul că sacoul ăla era o boarfă, am înţeles că ăla a ginit după haine că, deşi eram fomist, nu eram atât de disperat încât să-i fac scandal pe bune pentru banii ăia, mai mult de câteva urări de bine pentru maică-sa.

Ideea e să te îmbraci de parcă nu ai slujba pe care o vrei, dar eşti totuşi destul de decent încât să vii ca omul la slujba pe care o ai, fără urme de şaorma pe tricou sau spermă pe trening. De fapt, fără trening, cum căcat să vii în trening la muncă?! Şi, dacă ai nimerit la o corporaţie destul de decentă încât să fi auzit prietenii tăi de ea la bere, mergi pe o soluţie de compromis şi îmbracă-te în moda aia cretină în care combini elemente de costum cu hainele tale de club, numită smart casual .

Ăsta este cel mai important sfat pe care pot să-l dau. Fumoarul este locul unde se face ierarhia informală a oricărui loc de muncă. Acolo se decid angajări, promovări, acolo confirmă şefii că nu eşti prost ca om, doar leneş, şi colegii îşi dau seama dacă te urăsc pe bune sau nu. Tot acolo e locul unde o să cunoşti oamenii cu care o să faci glume proaste, ca să-ţi umpli timpul liber la muncă. Toată lumea e mai relaxată şi mănâncă cu două linguriţe mai puţin căcat decât în mod normal. Şi ăsta e un element care s-a pasat din şcoală, de când copiii teribilişti fumau în curtea şcolii, în pauze, ca să simtă adrenalina că poate să-i prindă femeia de serviciu.

Când eram în probe la o televiziune, mi-au dat ăia un calculator cu o tastatură răblăgită la care nu mergea tasta „C". Le dădeam materialele mai mult sau mai puţin ok, prin copy-paste, dar tot îmi mai scăpau C-uri, că lucram contratimp şi apăsam tasta în gol. M-am plâns la şef, i-am trimis şi mail de reminder, dar avea atâţia pulifrici în probe că-l durea în başcă de problema mea tehnică. Am ieşit la fumat cu el, am făcut câteva glumiţe de autobază şi a ajuns la concluzia „bă, dar tu nu eşti prost deloc, te credeam analfabet, că mănânci litere". I-am zis de tastatură şi, a doua zi, m-a pus să fac schimb cu un tip care nu fuma şi probabil era ceva mai scrupulos legat de job ca mine.

Morala e că joburile se bazează foarte mult pe noroc, afectivitate şi tot felul de chestii informale gen ieşirea la ţigară, care n-ar trebui să conteze într-o meritocraţie reală. Dacă nu fumezi, e cazul să te apuci, măcar că aşa ai un pretext să ieşi din clădirea corporaţiei şi să vezi lumina zilei. Dacă totuşi nu vrei să mori de cancer pulmonar şi să ai o dependenţă cronică de nicotină, ieşi oricum la ţigară şi fă ca un tovarăş de-al meu care minte că încearcă să se lase, dar îi place să stea în miros, fix pentru beneficiile sociale. Asta sau bazează-te pe faptul c-o să te placă lumea pentru competenţele tale. Ha, ha.

Budele de bărbaţi sunt în sine un fenomen la corporaţii. În primul rând, diferă de budele din cârciumi, unde toţi sunt relaxaţi de la alcool. La buda de la muncă ai toată tensiunea serviciului, la care se adaugă poziţia vulnerabilă. Vorbim de un loc în care rişti ca tu, general managerul tău şi managerul lui să staţi unul lângă altul, cu pantalonii în vine şi penisul în mână, deci duce la tot felul de fenomene sociale complicate.

De când VICE s-a mutat într-un sediu mai corporatist, am urmărit fascinat baletul care se face la budă. Deşi sunt doar două pisoare şi două closete, pot să fie simultan cinci bărbaţi acolo, care reuşesc să treacă unii pe lângă alţii fără să se atingă şi fără să se privească în ochi cu o coregrafie care i-ar umili p-ăia din baletul rusesc. Un alt element foarte important este să nu ieşi din staluri, până nu a plecat toată lumea din baie, ca să nu-şi dea seama nimeni, mai ales subalternii sau şefii tăi, c-ai nevoi fiziologice umane şi poţi să fii stricat la stomac. În unele corporaţii româneşti cu sedii mai sumbre, budele sunt şi fumoarul, deci poţi să-ţi retrăieşti iar experienţele de licean acolo.

Important e că, dacă ştii că eşti ciudat (şi ştii, o ştim cu toţii), încearcă să te abţii la baie. E un ecosistem atât de fragil c-ar putea să-ţi dăuneze toate interacţiunile de acolo. Nu fi tipul ăla care cântă toate versurile de la Fear of the Dark de la Maiden cât urinează lângă mine!

Probabil primul semn, după care îţi dai seama că ai de a face cu un corporatist, e legitimaţia de intrare în sediu, pe care o poartă ostentativ, de parcă ar fi Steaua României. Al doilea e limbajul. Dialectul românesc corporate este o romgleză uşurică, în care mulţi exprimă nişte idei absolut banale prin nişte termeni din engleză pe care nici ei nu-i înţeleg prea bine, dar care sună profi. Şi, pe cât de ciudat pare, probabil o să-l foloseşti şi tu.

De obicei, diferă experienţele cu limbajul ăsta după domeniu, dar mai toţi o să ajungeţi cel puţin o dată într-un briefing, un brainstorming sau un teambuilding. Briefingul este o şedinţă în care cineva prezintă un powerpoint în timp ce nimeni nu-l ascultă, decât cu jumătate de ureche, pentru că toţi ştiu că la final pot să ceară prezentarea pe mail, pentru nelămuriri. Dacă persoana care vorbeşte e şef, briefingul devine un concurs de măsurat penisul între angajaţi, care vor să zică ceva de dragul de a părea implicaţi. Brainstormingul implică nişte oameni care spun nişte idei banale şi simpliste în primele minute, pe care le dezvoltă în nişte idei foarte complexe şi inedite, după câteva zile. Totul ca să vadă cum clientul vrea doar primele idei şi că efortul lor a fost degeaba. Teambuildingul ar trebui să fie o ieşire bere, pe care o faci o dată la două luni cu colegii, după muncă, ca să vă amintiţi reciproc că sunteţi oameni. Din păcate, de obicei se concretizează în nişte evenimente forţate, triste, unde oameni care ar prefera să fie acasă cu nişte spaghete încălzite la microunde mimează că se distrează şi se plac reciproc.

Important e să reţii că oricât de pompos sună termenii folosiţi, oricât de oficial şi pompos pare discursul tuturor din jur, tu trăieşti în România. Singura expresie veridică de limbaj corporate de aici este „merge şi-aşa".

Aud des chestiile astea de la toţi prietenii mei şomeri, care o lăbăresc pe banii părinţilor: trăiesc liber, lucrez în natură, în outdoor, caut un grant, călătoresc, am timp să miros florile, m-aş băga la un doctorat, îmi caut un proiect sau o colaborare, că-s prea ocupat pentru full-time. Băi, şi au dreptate, viaţa corporatistă este gri (pentru mulţi chiar neagră), este antropică, este ruptă din Gattaca, Equilibrium, 1984, Minunata lume nouă şi ce mai vrei tu. Şi oricâte alergări postezi de pe smartphone, oricâte smoothie-uri de mango îţi faci, oricâte seminţe de quinoa şi goji îţi pui în mâncare nu o să ai cum să schimbi asta. Dar în acelaşi timp niciunul dintre prietenii ăia de mai sus nu e în stare să-şi plătească chiria, hrana zilnică, sau berea. Pe lângă asta, s-au obişnuit atât de mult cu lejeritatea şi indolenţa aia, că orice efort serios e mult peste capacitatea lor şi orice problemă minoră devine o criză melodramatică.

Eu am fost deprimat când am văzut că lucrez într-un cubicul d-ăla fără lumina soarelui sau balcon, unde am prize care ies din podea, dar mi-am dat seama că este, de fapt, o problemă insignifiantă comparativ cu problemele reale din viaţă. Şi am ajuns să ies afară la aer mult mai des ca înainte. Nu-ţi mai vine s-o freci aiurea la calculator toată duminica, când ştii că n-ai atât contact cu oxigenul cât aveai înainte. Serios, faptul că lucrezi opt ore pe zi într-un turn cu alte câteva sute de oameni, te învaţă cum funcţionează lumea în miniatură. Că tu nu vrei să iei parte la asta, e doar privilegiul tău.

Cu toţii trăim într-o lume artificială, pentru că suntem atât de mulţi că nu mai putem trăi în mod natural, pe uliţă, ca străbunicii. Produsele tale bio, eco, necro sunt şi ele la fel de artificiale, pentru că-s crescute special pentru oameni instăriţi ca tine care şi le permit. Ai fantezii de sămănătorist, vrei să faci downgrading ca stil de viaţă, să te întorci la vatra satului strămoşesc. Ok, dar nu uita niciodată că ceea ce faci nu diferă cu nimic de o grădină zoologică, în care te introduci singur, şi s-ar putea să te trezeşti că eşti un animal la fel de prins în cuşcă precum corporatiştii pe care-i priveşti de sus, că-s conformişti şi încuiaţi.

Urmărește VICE pe Facebook

Citeşte mai multe despre corporaţii:
O firmă te ajută să-ţi umfli CV-ul cu corporaţii inventate Moţii s-au răsculat împotriva unei corporaţii care le taie pădurea Bitcoin e volatil, dar te scuteşte de taxele date băncilor