Ghidul Spelunca: La Muzeu

Pentru că presa franceză a numit Bucureştiul al doilea cel mai „cool” oraş din Europa, m-am decis să prezint câteva dintre speluncile Capitalei unde se trotila lumea înainte să devină la modă. Mi-am pus ficatul la încercare în toate bodegile, pentru a vedea câte capace merită fiecare.

Spelunca de azi merită: 0 capace

În ultimul an au prins destul de  bine la hipsterime terasele construite pe lângă muzee. Eu le-am evitat pentru că, de obicei, sunt nesimţit de scumpe. Asta până am dat de bodega Muzeului Naţional al Literaraturii Române de pe Dacia, numită La Muzeu.

M-am luat după semnele de pe bulevard şi am ajuns la cămara asta galbenă și dubioasă care, când nu-s minus zece grade afară, are rolul de bar al terasei muzeului. Iniţial am fost destul de dezamăgit: aveam impresia că ăsta era tot localul şi că va trebui să caut altă speluncă.

Din fericire am observat că, la câțiva metri mai încolo era o uşă semideschisă de unde venea un miros puternic de haleală. Bodega era de fapt la subsol. N-am vrut să calc pe gresia aia udă de la zăpadă, dar noroc că aveau bare de care să mă ţin de-a lungul scării.

Cum am coborât l-am cunoscut pe patronul localului, poetul Eugen Suciu. El mi-a spus c-a vrut să creeze aici în 2002, când a deschis, o cârciumă de cartier unde toţi artiştii boemi, academicienii şi iubitorii de literatură şi muzică bună să bea o bere cu doi mici pe lângă la preţuri de nimic. A renovat mult la local, care până în 90 fusese un depozit al muzeului, pentru că patronii anteriori îl transformaseră în ceva foarte chicios, cu igrasie și lambriuri ieftine.

Eugen Suciu mi-a arătat şi ultima lui carte de poezie, Motanul, scoasă anul trecut, care e ilustrată cu imagini cu sculpturi din lemn ale artistului Mircea Dumitrescu şi este tradusă în patru limbi străine. Îmi plăcea versificația, dar nu prea mi-a plăcut tema aleasă, pentru că nu suport pisicile.

El s-a plâns că, deşi berea e patru lei şi micul e doi lei, iarna nu prea vin decât clienţii obişnuiţi ai casei. Între aceştia se numără artiști, curatori, profesori universitari. Pe vremuri organiza și recitaluri de poezie și muzică. Totuși am găsit câțiva clienți cu vechime care să-mi vorbească despre La Muzeu.

Mircea spune c-a crescut cu localul ăsta. Vine să bea ‘La Muzeu’ de vreo zece ani, pentru atmosfera liniștită, pentru că nu are semnal la mobil și deci nu-l deranjează nimeni. Crede că locul e bun și ca sală de lectură, deoarece nu bagă nimeni muzică agasantă ca în restul speluncilor. Iar pe timp de vară, când se deschide terasa de sus, spelunca e „o oază a berii”.

Cum omul face locul și nu invers, Mircea n-a vrut inițial să vorbească cu mine, că cică dacă îi fac reclamă bodegii, o să vină lume proastă și-i strică lui atmosfera. Dar după ce am făcut mișto de el împreună cu prietenii lui de la masă, l-am înduplecat. Mi-a povestit că majoritatea mușteriilor sunt din lumea literară sau artistică, iar favoriții lui sunt poetul Liviu Uleia și prozatorul și poetul Octavian Soviany. Deși majoritatea fac parte din generația părinților noștri, Mircea m-a asigurat că oamenii sunt dezinhibați. Nu se jenează să-și facă prieteni noi la bar, iar unii chiar mai cad cu scaun cu tot de la prea multe beri la bord.

Doamna asta nu mi-a zis cum o cheamă, că era berea bună și ieftină, iar ea veselă. Dar mi-a zis că este curatoare la Muzeul Literaturii de 22 de ani și că a fost alături de diverși artiști în toți anii ăștia, de la debutul lor la cenaclu, până la momentele de reculegere pentru moartea unora dintre ei. A cunoscut clasici precum Nichita Stănescu și Octavian Paler, dar și „tinere talente” precum Horia Roman Patapievici și Ana Blandiana. Cu toții veneau la seratele literare, de care îi este extrem de dor, pentru că ea obișnuia să danseze step. Am rugat-o să-mi relateze niște povești mondene din lumea veche, dar mi-a răspuns că a trecut prea mult timp. De asemenea, și berea îi era pe sfârșite. Cenaclurile au încetat de vreun an, de când a tăiat Ministerul Culturii 20% din fondurile muzeului.

Atmosfera localului este dată în mare parte și de designul neobișnuit pentru o speluncă dintr-un beci. E foarte curat, luminos și e decorat cu bun gust. Știi că aparține unui poet când vezi versuri scrise pe arcade.

Pereții sunt acoperiți de poze, majoritatea făcute de Nae Ionescu, marele fotograf român din perioada interbelică. Patronul a ales doar acele cadre mai ciudate, pentru că s-a săturat de toate clișeele lui cu Calea Victoriei din bodegile Centrului Vechi.

Poza de deasupra barului arată un negustor sărac desculţ care-i bucuros c-a ajuns la curvele de la Crucea de Piatră, cel mai tare bordel din Bucureştiul interbelic.

În asta, doi ţigani îi fac serenadă unei pirande. Sublim.

Din decor nu lipsesc şi câteva tablouri. Pictura asta impresionistă a fost realizată de Eugen Raportoru, un alt client obişnuit al barului. Mi se pare un pic cam mohorâtă pentru cât de veselă e atmosfera.

După atâta artă şi cultură vine momentul cu care se termină orice şedere la o speluncă: buda. Am rămas blocat în fața closetului atât de curat la bărbaţi. Al meu de-acasă, după ce-l spăl, nu arată așa. La cum strălucea, puteam naibii să mănânc shaorma de pe el.

Pentru combinaţia asta excelentă între ce are mai bun o cârciumă (e ieftină) şi ce are mai bun un local de hipsteri (design, decor, opere de artă), localul ăsta nu merită niciun capac. Dar merită un premiu pentru cea mai curată budă din centrul oraşului.

Anterior: Ghidul spelunca: cârciumile din pasajul de la Casa Presei