Tupac, gulere cervicale și suicid: Un interviu cu Harmony Korine

În 1998, la scurt timp după debutul lui regizoral de lung metraj, Gummo, Harmony Korine a publicat un roman numit A Crackup at the Race Riots. Cartea e construită dintr-un colaj dement de imagini și gânduri, printre care liste de idei pentru filme, titluri de romane, bilețele de sinucidere, glume, zvonuri despre celebrități, scurte scene ciudate și dialoguri cu violatori, amputați, câini, artiști de vodevil și maniaco-depresivi. La fel ca toate operele lui Korine, e o coliziune între distracție, bolnăveli, tristețe și bizarerie – de care ai nevoie din când în când ca să-ți dai reset la creier. Ani de zile, cartea n-a putut fi cumpărată decât pe internet, ca raritate, la prețuri de peste 300 de dolari, până de curând, când a fost reeditată și republicată de Drag City. Harmony a fost drăguț și a acceptat să stea de vorbă cu mine despre cartea lui.

VICE: Primul lucru pe care îl vede cititorul când deschide A Crackup ar the Race Riots e o fotografie cu MC Hammer la vârsta de 11 ani. De ce ai hotărât să începi cartea astfel?

Harmony Korine: Pe vremea aia luam multe narcotice. Îmi amintesc că vedeam și auzeam lucruri…auzeam pe cineva mergând pe stradă sau spunând ceva interesant și puneam toate astea pe hârtie. Sau vedeam o pereche de șosete cu steaua lui David pe gleznă atârnate de un stâlp telefonic și scriam asta. Orice…vedeam pe cineva jonglând cu role de hârtie igienică și descriam ce se întâmplă. Și apoi vedeam o fotografie cu MC Hammer la vârsta de 11 ani și mă gândeam că poate totul a venit din imaginația lui.

Cartea e doar un gând din mintea lui MC Hammer?

Ar putea fi. La fel ca majoritatea lucrurilor din viață. [râde]

Deci, dacă înțeleg bine, ai strâns tot felul de bucățele și momente și le-ai așternut pe hârtie, în ordinea în care le-ai găsit?

Nu chiar. Chestia e că scriam absolut totul pe hârtie. Scriam cu creionul pe un perete la mine acasă sau la mașina de scris sau oriunde. Vedeam lucruri…unele le luam din cărți. Auzeam o replică idioată spusă de cineva în autobuz, vreun tâmpit care debita mizerii rasiste, după care ajungeam acasă și scriam ce auzisem, mă uitam la ce am scris și îmi imaginam: „Ce-ar fi dacă nu tipul din autobuz a zis chestia asta? Dacă a zis-o Harrison Ford? Dacă Harrison Ford ar călări un cal și am merge împreună călare undeva și deodată s-ar întoarce spre mine și mi-ar spune fix chestia asta pe care o auzisem?”Și-mi ziceam: „Uaaaaaau!” Contextul schimba total genul de umor. Cam așa e cartea asta. Am început s-o privesc așa și să fac tot felul de conexiuni tematice. După ce am strâns toate fragmentele astea tripante, micro-universurile astea narcotice tâmpite, le-am recontextualizat în ceva ce se apropie de roman sau de ideea de roman.

Ai adunat chestii din realitate și imaginație și cultura pop și tâmpenii din autobuz și le-ai amestecat și dezvoltat până ai ajuns într-un punct care părea complet.

M-am jucat și cu ideea de autor și anti-autor, mi-am însușit anumite genuri de scris, mi-am asumat meritul pentru anumite stiluri literare, le-am manipulat, sau scriam ceva și spuneam că aparține altcuiva, băgam citate false sau un amestec de citate adevărate și citate manipulate, încât la un moment dat nici eu nu mai știam unde începe unul și unde se termină celălalt. Îmi amintesc că am văzut fotografiile alea ale lui Sherrie Levin și fotografiile refotografiate ale lui Walker Evans și m-am întrebat dacă aș putea face o carte care să funcționeze așa. Ceva care să aibă suflet, dar să fie totuși, destul de inexplicabilă. Pe ideea de anti-autor. Sau am vrut să scriu o carte din care să lipsească pagini în locurile potrivite.

Ai spus la un moment dat ceva de genul: „Nu vreau înțelesuri perfecte, ci nonsensul perfect.”

Da. Scriam titluri pentru cărți pe care voiam să le scriu, apoi îmi dădeam seama că titlurile erau mai interesante decât cartea și mă gândeam că poate cartea ar ucide titlul. Poate că titlul e mai bun decât toată cartea. E ca pagina aia (din A Crackup at the Race Riots) pe care scrie doar „hepburn”. Mi-am petrecut trei ani din viață încercând să-mi dau seama care ar fi romanul perfect cu un singur cuvânt. Și până la urmă m-am gândit la cuvântul „hepburn”. Și asta e ultima pagină din carte. Are sens. Am simțit că toate răspunsurile lumii erau conținute de literele acelea – sau poate nu răspunsurile, ci toate întrebările.

Faptul că n-o limitezi și nici n-o califici cumva îi dă și mai multă libertate și amploare.

Desigur. Și în același timp am vrut să spună și o poveste. Povestea nevorbită e adevărata poveste. Nimicurile din lume.

Tu care ai zice că e firul narativ al cărții?

Nu mă atrage deloc ideea unui fir narativ, pentru că nu mi-au plăcut niciodată oamenii care își planifică viețile. Nu-mi plac oamenii care își fac prea multe planuri. Încerc să stau la distanță de ei. Dar o poveste poate fi mai lichidă. Poate fi fără scop. Poate fi impresionistă. Cartea e o poveste, dar nu cred că are fir narativ.

Deci există o diferență mare între o poveste și un fir narativ?

O poveste e atunci când merg pe stradă și văd un tip care își lasă pantofii în fața unui salon de bronzare artificială. Iar eu merg și iau pantofii și găsesc în ei un bilet. Iar pe bilet scrie: „Dacă suni la numărul ăsta, primești trei lingouri de aur și o muie.” Așa că suni la numărul respectiv, mergi în casa cuiva și dai chiar peste…consilierul de la școală care făcuse acest complot ca să te convingă să dai testul de personalitate care să-ți spună ce facultate ar trebui să faci. Așa că intri, faci testul, îți citește rezultatele pe loc și-ți spune că ar trebui să devii zidar. Nu-l asculți, te întorci acasă, mama îți gătește cina, mănânci și te culci. O poveste minunată, nu? Dar nu are un plan, un fir narativ.

Există un fir narativ în povestea asta, dar nu e unul clasic, unul pe care oamenii sunt obișnuiți să-l caute.

Poate că e un fir narativ anti-american.

Cred că sunt unii care ar spune că lipsa unui fir narativ e un act terorist.

Sunt de acord cu tine.

Am citit recenziile de pe Amazon la cartea ta, prin 1999, când a fost publicată ultima oară.Ador recenziile notate cu o singură steluță, pentru că adesea se dovedește că persoanele care le-au făcut n-au înțeles nimic din cartea aia și atunci perspectiva lor devine interesantă – cum dracu' ai putut s-o înțelegi atât de greșit încât pare că ai citit o altă carte?

E și mai mișto când genul ăla de descriere te face să citești cartea mai mult decât orice altceva. Uneori citești o recenzie din aia și te gândești: Dacă aceeași persoană care a scris asta ar schimba recenzia într-una de cinci stele, ar fi cea mai tare chestie din lume. Tot ce ura persoana aia, toate lucrurile împotriva cărora lupta sunt exact lucrurile pe care tu le iubești.

Un tip spunea într-o recenzie că romanul tău i-a amintit de Cele 120 de zile ale Sodomei, a marchizului de Sade. El o zicea într-un sens rău, dar mie mi s-a părut o paralelă accidentală frumoasă, pentru că atât cartea, cât și stilul tău în general sunt cumva o combinație de atrocități și chestii discriminatoare.

N-am citit niciodată Cele 120 de zile ale Sodomei, dar pot spune că pe vremea aceea citeam multe cărți scrise la mișto, cum sunt cărțile Milton Berle sau biografia lui Henny Youngman. Am citit și o carte pe care a scris-o cineva despre istoria molestării în cadrul grupurilor de cercetași. Asta era în era dinainte de internet, deci existau anumite cărți care explorau mitologia celebrităților. Și cărți cu liste. Aveam o carte cu compilații de chestii scrise pe pereții băilor: vulgarități, prostii, slogane. Și mi-a plăcut și ideea lui Walter Benjamin, când a spus cât de grozavă ar fi o carte care ar conține doar citate din alți oameni. Am fost interesat de chestia asta și am vrut s-o pun cumva în aplicare. Să deconstruiesc calitatea de autor. S-o recontextualizez și s-o fac amuzantă.

Ai libertăți diferite atunci când scrii o carte de idei în loc să faci un film de idei?

A fost ceva mult mai imediat, evident. Mă gândeam la ceva și deja prindea viață. Plus că nu trebuia să colaborez cu alți oameni pentru asta. Totul a fost mult mai agresiv și mai imediat. A fost distractiv în primul rând. Multe erau reflecții de-ale mele în drum spre casă. Nici nu știam de unde-mi vin și le duceam într-o direcție ciudată. Nu știu nici de ce mă atrăgeau. Încercam să-mi creez propria logică, să mă înțeleg pe mine însumi. Și să mă distrez, în primul rând.

Undeva pe la începutul cărții, e un fragment care sună cam așa: „Și-a zis în mintea lui că scena asta probabil ar costa 200 000 de dolari dacă ar trebui să fie reprodusă într-un film.” După asta, am perceput cartea într-un mod foarte amuzant; te făcea să te gândești la cât timp și câți bani ar fi costat să reproduci într-un film toate ideile din carte. E ca și cum cartea e un film care ar necesita un buget enorm.

Exact. Ai putea face o scenă în care două persoane dansează într-o cameră. Și dansează ei în camera goală, în care nu e nimic în afară de o fereastră. Dar apoi pornesc radioul și la radio cântă o piesă Rolling Stones și deodată scena costă 2 milioane de dolari. Așa ajungi să-i urăști pe Rolling Stones.

Crezi că e important să te simți singur ca artist?

Cred că am acceptat dintotdeauna faptul că așa o să fie mereu. N-am cunoscut altceva. N-am căutat să fiu acceptat. Am încercat doar să fac ceva frumos. Să fac niște lucrări frumoase. Și mereu am crezut că de fapt nu poți fi decât singur. Așa stau lucrurile. Sau care e scopul? Evident că există și alte lucruri în afară de bani și pizdă. Nu multe, dar sunt…

@blakebutler

Traducere: Oana Maria Zaharia