Cum e să mergi la o petrecere ca pe vremea lui Ceaușescu în 2017

N-am prins prea mult comunism, în sensul că m-am născut cu doar câteva luni înainte să fie dat jos Ceaușescu. De la ai mei am auzit la fel de multe despre ororile perioadei, sărăcia crâncenă și corupția generalizată pe linie de partid, pe cât am auzit despre părțile amuzante, gen petrecerile secrete de apartament sau discotecile de vară.

Dar acum, mulțumită expoziției DiscoBTT, am putut să trăiesc partea amuzantă și ușor penală a comunismului românesc pe pielea mea, într-o expoziție în care ești plimbat prin cele mai comune forme de divertisment și chefuială din perioada aia sumbră. Dacă ai chef să te plimbi și tu prin chermezele proletariatului, dă o tură pe la palatul Știrbei, că expoziția ține până pe 11 noiembrie.

Și, dacă tot a fost un fel de lecție de viață multimedia, uite ce am învățat despre tipurile de petreceri din perioada aia, după expoziție:

La fel ca-n expoziția asta, petrecerea de bază din comunism începea într-o sufragerie sau cameră de zi, cu toate elementele tipice: peștele de sticlă și milieul de pe televizor, o vitrină cu vesela bună și cele mai fine bibelouri chinezești de porțelan, fotoliile bune, în care nu avea voie să stea decât capul familiei.

Lumina mai difuză din veioze, șprițul liber la băut și conversații până în noapte, că altceva nu aveau majoritatea. Știi când se plâng bătrânii că generația noastră stă toată ziua cu ochii în telefon și pe vremea lor era mai bine, că ei chiar vorbeau între ei? Ei bine, asta era cam singura opțiune de divertisment sigur pentru toată lumea - vorbitul, bancurile, jocurile de cultură generală. Nu toată lumea avea muzică și filme de contrabandă de peste graniță, nu toți știau cum să prindă bulgarii. A, și desigur se jucau cărți.

Deși avea doar câteva ore pe zi de programe, televiziunea a rămas în mentalul colectiv ca o sursă de divertisment a comunismului. Expoziția îți prezenta asta rezumată într-o antecameră ușor macabră plină de televizoare vechi, cu tub, pline de purici, discursuri ale dictatorului sau chiar cadre din Teleenciclopedia.

Adevărata valoare de divertisment a TV-ului consta în partea de casete video, multe dintre ele filme occidentale aduse pe sub mână în România pe la granița cu Serbia. Memorabilă rămâne povestea Irinei Margareta Nistor, femeia care a dublat majoritatea filmelor de acțiune care circulau prin casele românilor și i-a făcut inclusiv vocea lui Chuck Norris.

Terasele mereu au fost un mod ieftin și bun de a ține românii ocupați vara, iar litoralul comunist profita din plin de asta. Băgai un mic, băgai o bere, băgai un flirt și toți erau fericiți în barurile de zi și terasele aferente. Practic, făceau cam același lucru pe care-l faci tu acum în Centrul Vechi, înainte să mergi în club, doar că ei ieșeau în oraș mai devreme.

Pentru cine n-avea bani de terase, dar știa cum să ia muzică pe sub mână, erau esențiale petrecerile de apartament. Evident, cu muzica mai încet decât o dai tu vreodată, chiar și după ce-ți bat vecinii în țeavă. Dar tot destul ca să se distreze. După conversații, muzica asta occidentală (și copiiile ei locale precum Phoenix) erau cea mai puternică experiență de împărtășit cu prietenii. După cum îți arată expoziția, aflai de o mare parte din muzica asta din reviste germane precum Bravo. Da, se citea Bravo în România și înainte să faci tu școala în anii 90.

De petrecerile la discotecă din comunism am auzit până acum de la doi DJ, cu relatări destul de diferite. Poate și pentru că unul dintre ei era Luceafărul Huilei, Miron Cozma, care povestea cum era DJ de cămin la camera 303, când nu conducea o Mineriadă plină de barbari violenți cu poftă de bătut și ucis tineri.

Al doilea DJ, mult mai de succes în perioada aia, dar și acum, este clar Maestrul Sorin Lupașcu, care băga muzică fină încă de la Disco Tineretului din Costinești. El vorbește de o perioadă când se dansa mai mult, se agăța mai ușor și se încheia seara ceva mai devreme.

Poți să citești câteva dintre poveștile lui și să vezi imagini din perioada aia aici. Și, dacă ești chiar pasionat de subiect, du-te la expoziție și, la finalul ei, urmează săgeata roșie către o simulare de discotecă fix ca pe vremea părinților noștri. Eu am dansat cât am putut pe același playlist pe care probabil m-au conceput ai mei, în timp ce Sorin Lupașcu explica fiecare melodie.