Am trăit ca Trump o zi și asta era să mă omoare

Articolul original a apărut pe VICE SUA.

Mi s-a blocat în cap „Rocket Man” de Elton John în cea mai mare parte a zilei, iar când ceasul a ajuns în sfârșit la ora 15, luminile de la mine din creier au început să se stingă. Eram trează de la 5:45 dimineața, mă uitasem la Fox & Friends, sărisem la Morning Joe în timpul pauzelor de reclame și, în timp ce-mi deschideam a patra Cola Zero a zilei și mă-nfigeam în comanda de la McDonald's – două big Mac-uri, două Filets-O-Fish și un milkshake de ciocolată – mă chinuiam să înțeleg cum de trăiește cineva, darămite președintele actual, pe bune, în halul ăsta.

Ca și Donald Trump, m-am născut în New York, nu beau niciodată alcool, mor după McDonald's, consum alarmant de multă cofeină și întrețin o relație de codependență cu Twitter-ul care mă rănește în egală măsură-n care-mi și impulsionează orgoliul fragil. Așa că atunci când New York Times a publicat un reportaj detaliat despre rutina lui zilnică – în care sunt incluse și multe știri de la televiziunea prin cablu și Cola Zero – m-am hotărât că asta-i șansa mea să intru în capul lui sau măcar să-mi transform capul propriu într-o versiune de-a lui.

Dar am constatat rapid că între noi există câteva diferențe esențiale – în primul rând, eu sunt o liberală care crede în știri false, care-a votat un evreu comunist și apoi pe Killary în ciclul electoral din 2016. Și, spre deosebire de Trump, nu sunt matinală. De fapt, am conchis că e esențial pentru menținerea sănătății mele psihice să am parte de opt ore de somn regulat – dar, până la urmă, transformarea în Trump nu e despre renunțarea la sănătatea psihică, despre supunerea deplină față de propriul id?

Iată ce scrie-n Times despre rutina sa de dimineață: „Dă pe CNN pentru știri, trece la Fox & Friends pentru că e reconfortant și se uită uneori la Morning Joe pe MSNBC, pentru că, bănuiesc , îl pune pe jar pe ziua respectivă. Energizat, înfuriat – adeseori într-o combinație dintre cele două – Trump își înșfacă iPhone-ul. Uneori postează tweet-uri sprijinit pe pernă.”

Alte mărturii sugerează că Trump are o pasiune pentru halate, așa că mi-am pus halatul și m-am străduit cât de mult am putut eu să fiu energizată/înfuriată de ce vedeam la TV. Deși a fost greu să-mi provoc furie reală atât de devreme dimineață – în ciuda căcaturilor demente pe care le difuzează Fox & Friends, sincer, e destul de plictisitor – am accesat, cu toate acestea, furia care mă ardea pe dinăuntru.
La urma urmei, mă enerva faptul că trebuise să mă trezesc înainte de răsărit. Mă enerva că trebuie să mă uit la TV la chestii la care nu voiam să mă uit și să fac lucruri de care n-aveam chef. Ce face Trump când se simte constrâns și enervat? Postează pe Twitter. Așa că asta am făcut și eu:

Alte elemente importante din rutina zilnică a lui Trump, conform articolului din Times. Bea douăsprezece Cola Zero pe zi. Își ia deciziile pe bază de „autoapărare, obsesie și impuls”. Urmărește o cantitate obscenă de știri pe posturile prin cablu și de multe ori ține televizorul aprins, fără sonor, în timpul întâlnirilor. Își sună asistenții ca să-i valideze postările de pe Twitter. Îl sună pe șeful de personal de la Casa Albă, John Kelly, de până la 12 ori pe zi, „ca să-și afle programul sau să ceară sfaturi cu privire la politică”.

Eu n-am asistenți sau un șef de personal, dar m-am gândit că pot să aproximez toate celelalte chestii. Prima chestie pe listă a fost să încep o ceartă pe Twitter. În dimineața aia, Trump postase un tweet cu un mesaj nasol despre „senatoarea de categoria pană, Kirsten Gillibrand”, o democrată din New York, care-i ceruse demisia cu o zi înainte. „Nu demult, [ea] venea la mine-n birou să «cerșească» contribuții de campanie (și făcea orice pentru ele), iar acum s-a aruncat în ring împotriva lui Trump”, a susținut președintele. Insulta sa cu tentă sexistă a fost imediat condamnată de legiuitorii democrați și de mass media care produce știri false.

Așa că am dat pauză la playlistul pe care-l creasem cu muzica preferată, printre care „Rocket Man”, de la Elton John, și „We're Not Gonna Take It” de la Twisted Sister, ca să-mi sun editorul, Harry, să-i cer sfaturi despre oamenii cu care-ar trebui să mă cert. El mi-a oferit niște sugestii, pe care nici măcar nu mi le mai amintesc, pentru că erau atât de cretine, dar când am închis telefonul, mi-am dat seama că, indiferent cu cine-ar fi, sfada mea online trebuie să fie autentică. M-am concentrat asupra co-fondatorul Vox, cunoscutul liberal, Matt Yglesias. N-am fost niciodată de acord cu opiniile politice ale lui Yglesias, dar, ca să respect stilul lui Trump, cearta mea a fost personală.

Yglesias e una dintre gazdele unui podcast de pe Vox intitulat „The Weeds” și deși pare că-i place să stea de vorbă cu mine despre multe chestii pe Twitter, mi-a ignorat complet cererile repetate de a fi invitată la podcastul lui despre iarbă. La urma urmei, îmi place enorm să fumez iarbă și mă simt nerespectată de faptul că rugămințile mele amabile au fost întâmpinate de o liniște asurzitoare.

Frustrată de lipsa de reacție a lui Yglesias și-a celorlalți lași de la Vox, mi-am dat seama că, dacă vreau să mă simt ca Trump, trebuie să postez pe Twitter chestii care chiar i-ar face pe followerii mei să se supere pe mine. A fi Donald Trump nu e niciodată despre acțiune, ci întotdeauna despre reacție, despre senzația permanentă că ești atacat. Așa că am început să răspund la tweet-uri cu care nu eram de acord cu opiniile mele sincere și corecte, însă, cu toate astea, nimeni nu prea se supăra pe mine. Știri false!

Stângiștii alcătuiesc o mare parte a followerilor mei de pe Twitter, așa că am mai deschis încă o Cola Zero și am postat pe Twitter o opinie nepopulară, despre care eram sigură c-o să-i inflameze:

Subscriu ideii că majoritatea liberalilor și stângiștilor sunt bine intenționați și se pot pune de acord pe o gamă variată de probleme, dar se dau de multe ori cap în cap din cauza a ceea ce Freud numește „narcisismul micilor diferențe”. Așa se explică faptul că tweet-ul meu relativ blând i-a înfuriat pe comuniștii de pe Twitter și, la scurt timp după, apăream menționată de oameni care mă informau nervoși că „liberalismul e aripa de stânga a fascismului”, mă întrebau condescendenți „cât ziceai că ești plătită să ai părerile astea, Eve?” și, chestia care mi-a frânt cel mai tare inima, mă făceau centristă.

Venise vremea pentru McDonald's. Pasiunea lui Trump pentru arcadele aurii e batjocorită adeseori de criticii săi, în mod special după ce Corey Lewandowski, fostul său manager de campanie, a dezvăluit că cel mai des comandă două Big Mac-uri și două Filets-O-Fish, pe care le mănâncă, pe toate, fără chiflă și cu un milkshake de ciocolată.

Am cel mai mare respect pentru McDonald's, la care mă refer afectuos și simplu doar ca „Donald's” și mănânc o cantitate nesănătoasă de mâncare de la ei. De obicei comand cartofi prăjiți cu bacon, ou și un McGriddle cu brânză. Mă bucur de dragul de Donald's, pentru că e ieftin, se poate livra prin UberEats și indiferent unde sunt, știu exact ce-o să-mi iau. M-a vexat faptul că mass media l-a trollat pe Trump pe tripul de îngrijorare, apropo de cât comandă de la McDonald's și ce cantitate uriașă de calorii consumă, pentru că mi s-a părut snobism și lipsă de onestitate.

Dar, ca să fiu bine înțeleasă: comanda lui Donald Trump de la Donald's e o crimă împotriva umanității. Nu mai încercasem niciodată Filet-O-Fish, pentru că nu-s într-atât de bolnavă la cap încât să-mi comand pește de la McDonald's și pentru că era rău la gust, dar adevărata abominație e să mănânci Big Mac fără chiflă. Big Mac-ul conține trei bucăți de pâine și, după cum am descoperit când am dezasamblat sandvișul și am mușcat, există un motiv foarte bun pentru asta. O gură din două chiftele de vită de la McDonald's, înecate în sos de de Big Mac, cu salată ofilită și brânză, are o textură granulată și apoasă care face toată porcăria necomestibilă. Milkshake-ul de ciocolată, despre care Trump crede că conține „malț”, deși nu e cazul, a fost cea mai bună parte din toată masa.

UberEats mi-a livrat comanda cu o oră întârziere și în timp ce așteptam să vină, aproape reușisem să mă păcălesc cum că m-ar reanima, cumva, din lenea de la mijlocul zilei. Dar după ce-am consumat cât am putut din mâncare, m-am simțit și mai sinistru. Deshidratată, pentru că nu consumasem decât Cola Zero – de-abia băgasem patru – și eram epuizată pentru că mă trezisem atât de devreme, simțeam că a venit vremea să trag un pui de somn și, cu toate astea, nu puteam să dorm. Din moment ce Trump nu-i fanul vorbitului la telefon, l-am sunat pe tata să văd ce mai face, dar apelul telefonic m-a făcut să mă gândesc la altcineva în afară de mine, ceea ce mi s-a părut o trădare a spiritului lui Trump, așa că am închis telefonul după zece minute, ca să mă holbez în abisul feed-ului meu de Twitter și să mă întreb obsesiv dacă mă place sau nu lumea.

În timp ce-mi deschideam a cincea Cola Zero, m-am simțit indignată. Nu mi-am dorit niciodată să beau lichidul ăsta scârbos (care-mi plăcea pe vremuri) din nou. Aveam nevoie cu disperare apă și să ies de pe net câteva ore. Fă-ți pe plac, șoptea diavolul de pe umărul meu. Până la urmă, a fi Trump nu e despre a face ce vrea pula ta? Dar eram adânc blocată în nefericirea de a fi Donald Trump: conștientă de sine, balonată și dădeam refresh la lista de mențiuni de pe Twitter cu o frecvență psihotică, să văd cine s-a mai supărat pe mine de data asta.

Simțeam atât de multe și, cu toate astea, mă plictiseam atât de tare. Pentru un președinte al Statelor Unite, rutina zilnică a lui Trump e destul de lipsită de incidente. Știrile de pe posturile prin cablu te adorm, Twitter-ul e mai puțin distractiv când nu-l folosești pe post de instrument de procrastinare și nimeni nu-mi răspundea la telefon, în afară de boul meu de editor și tatăl meu cu știrile false.
Așa că m-am dus să joc golf.

În scurtul răstimp pe care și l-a petrecut ca președinte, Trump a reușit să evadeze la golf de un număr uluitor de 79 de ori, conform trumpgolfcount.com. După ce zi avusesem, am înțeles de ce-i e atât de necesar. Printre partenerii lui celebri de golf s-au numărat Tiger Woods, Lindsey Graham, Rand Paul și Peyton Manning, așa că mi-am invitat prietenul, Sam Escobar, care mi-e mare fan.

Deci chestia e că e decembrie în New York, când nu e sezon de golf, și, în plus, eu nici n-am jucat vreodată golf „obișnuit”, așa că am jucat mini golf, care-i haios chiar dacă nu te pricepi. Nu c-aș ști cum să nu te pricepi la ceva. De fapt, m-am priceput foarte bine la mini golf (am gene bune). Dar întrucât Sam, care lucrează la Condé Nast, a ținut scorul, ideea că eu cumva am „pierdut” meciul e cea mai mare țeapă a știrilor false despre care-am auzit în viața mea. După cum se poate vedea pe cartonul cu scorul de mai jos, Escrocul Sam e cel mai mare pungaș pe care-l cunosc și a mințit despre propriul scor ca să-și crească propriul rating. Foarte lipsit de loialitate! Mai ales având în vedere că Sam m-a implorat să plătesc toată treaba.

Mai aveam șapte Cola Zero de consumat și o friptură bine făcută, pe care i-o promisesem editorului meu, în scopul acestui articol, am ales să-mi închei ziua cu și mai mult McDonald's – un McMuffin cârnat și un pahar de apă cu gheață – și am sărit peste toate cele. Oare se cheamă că m-am scos? Poate. Dar dacă am învățat ceva din a fi Trump preț de-o zi e că am voie s-o fușăresc, nu contează pe cine dezamăgesc, la urma urmei, pentru că pot să fac ce vrea pula mea și niciunul dintre hateri și loseri n-o să mă oprească.