Am fost la o piesă de teatru în care actorii au jucat cu măruntaiele unui taur

Sâmbăta trecută, între orele 12 și 3 după-amiază, niște oameni din Hobart au sfâșiat organele unui taur mort și s-au jucat cu ele pe scenă, ca într-un fel de ritual. Asta e artă, din punctul de vedere al unui austriac pe nume Hermann Nitsch, cunoscut pe plan internațional pentru brandul ăsta de teatru de crucificare, încărcat sexual și infuzat în sânge. Numele piesei de teatru, 150.Action, a marcat cea de-a 150-cea oară când Nitsch a pus în scenă „piesa" asta internațională. Însă e prima oară când vine în Tasmania, iar mulți dintre tasmanieni nu au fost atât de încântați.

În ziua spectacolului, pe la 10 dimineața deja se adunaseră la intrare protestatarii pentru Liberarea Animalelor din Tasmania, astfel încât coada de participanți să se poată vedea. În ciuda acestui fapt, Mona a fost necruțătoare în privința lui Nitsch și spectacolului macabru. „Noi nu ne vom intimida de la a prezenta lucrări care ne provoacă să ne gândim la implicațiile etice ale acțiunilor noaste prezente și din trecut", a spus pentru o publicație locală, directorul creativ al muzeului, Leigh Carmichael .

Când m-am așezat la coadă, nu am știut cum să mă simt. Eu sunt vegetarian, deci consider că am înțeles. Dar acest taur a fost crescut și măcelărit de industria de carmangerie. Era un animal sortit pierzaniei de la bun început, care aparent e chintesența piesei, conform lui Nitsch. Artistul a spus în 2015: „Eu sunt un dramaturg și lucrez cu tragicul, cu moartea. Eu încerc să prezint moartea și măcelul animalelor. Oricine mă cunoaște știe că sunt un om care protejează animalele. Din punctul meu de vedere, fermele industriale sunt cea mai mare crimă a societății noastre."

Așa că am fost și eu să învăț despre tragedie și moarte.

Ne-am strâns într-un hambar mare și am început să bem. M-am plimbat pe-acolo și am întrebat oamenii de ce au venit. Se pare că părerile au fost împărțite în mod egal între „nu știu" și „am motive puternice și obsesive."

Ea este Rakini Devi. Ea investighează piesa pentru doctoratul despre rolul ritualismului în societatea seculară și a venit din Wollongong doar pentru spectacol. Pentru ea, motivul a fost explorarea combinației dintre originile ei hinduse, în care „ritualul religios face parte din viața de zi cu zi" și căminul ei australian, „unde nu este la fel." Pentru Rakini, spectacolul a părut mai puțin despre moartea pentru carne, ci mai mult despre sacrificiu.

Într-un sfârșit, am fost conduși către o altă clădire cavernoasă și ne-am adunat în jurul unei pasarele albe. Apoi un tip în vârstă, care arăta ca George R R Martin s-a clătinat până la un scaun din față. Ăsta era Herman Nitsch. În sală mai era și proprietarul Monei și producătorul de bani, David Walsh. Mirosul de sânge și pește era foarte pregnant.

Show-ul a decurs cam așa: un tip mai în vârstă începe cu un fluierat și apoi o persoană goală e cărată pe o targă, i se toarnă sânge pe gât și apoi iese din scenă. Asta s-a întâmplat de câteva ori, până când un alt tip a început să taie un pește pe o masă și să toarne sânge deasupra lor, apoi lapte și apoi mai mult sânge. Toată lumea purta alb. O orchestră brass acompania scenariul cu note singulare și lungi.

Nu asta e fotografia pe care mi-am dorit-o, dar nu mi s-a permis să fac eu una. Ce voiam era o fotografie în care David Walsh îl durea în pulă de sângele de pe pantofi. A fost incredibil. Era un tip care țopăia pe scenă și stropea peste tot cu sânge. Toată lumea s-a dat mai în spate când a trecut, dar David, care era în primul rând, a stat acolo perplex, în timp ce tenișii lui Nikes erau stropiți cu sânge (iridescent Free Run 5.0s) și pantalonii lui (blugi, stilul de tată).

După asta, au început să crucifice oameni goi și să toarne și mai mult sânge pe ei. După aproape două ore, a început să mi se facă foame. Nu mâncasem la micul dejun și tot sângele și nuditatea îmi stârnise apetitul. Aș fi vrut să mănânc un fel de sandwich cu carne și nu aș fi refuzat nici o orgie.

De fapt, că mi-a fost foame a fost singura mea critică față de spectacol. Hermann Nitsch clar căuta să provoace prin înjunghierea unor zone foarte familiare și a fost ciudat cum toată lumea încă se mai entuziasmează la aceleași lucru. De ce încă mai ofensează moartea, sexul și religia? Trăim cu lucrurile astea alambicate tot timpul. Deci ăsta e o plângere la adresa oamenilor, dar și la adresa artei. Arta controversată are o rețetă clasică, cu ingrediente de genul, în nicio ordine anume:

- Sânge
-Plânsete
-Țâțe
-Muzică dubioasă
-Crucificări
-Mormăială fără noimă
-Caca
-Sirop de ciocolată care arată ca rahatul
-Naziști
-Țipete
-Lumini stroboscopice
-Danezi

Încă o dată, asta e mai mult o plângere la adresa oamenilor, deoarece arta controversată poate folosi doar ingrediente pe care societatea le consideră controversate. Deci haideți fraților, mai mergeți și mâncați un sendviș cu somon în timp ce cineva vă linge în cur. Simetria geometrică este divină și nu o să mai știi de tine.

Într-un sfârșit, au scos taurul. În primă fază, ei au scos organele (care erau amestecate cu fructe și au le-au frecat la grămadă de corpurile lor, iar toată scena asta arăta ca o luptă cu roșii din Spania, cu subtonuri subtile de Running of the Bulls. Mirosul era mult prea puternic în punctul ăsta și multe persoane din public păreau c-o să vomite. Publicul era mai interesant de urmărit, puteai să joci killer predă-te.

Până la urmă, am plecat în grabă să-mi iau un sendviș Reuben. Chiar mi-era poftă de carne, deși nu mai mâncasem de câțiva ani. Iar reubenul ăla era plin de brânză topită dătătoare de viață și pastramă încastrată într-o aură de moarte. A fost incredibil de satisfăcător, dar era o ocazie specială, de care nu o să mai am parte ceva vreme. Pentru că, serios, fermele industriale sunt nasoale. Și eu cred… sau sunt destul de sigur, că asta am învățat.

Urmărește-l pe Julian pe Twitter sau pe Instagram