De ce croații vor fi întotdeauna mai buni la fotbal decât românii

Montesquieu se întreba cum poate cineva să fie persan. A ticluit pentru asta o serie de amuzante scrisori. Pentru cei care se miră de succesul la fotbal al unei așa țărișoare, Croația, iată un breviar, în care îți dau elemente ale complexității țesăturii socio-culturale a acestui popor, lucrușoarele care le dau o identitate și o dinamică rare.

În primul rând, deși catolici, croații rămân profund balcanici și au păstrat, ca și sârbii și albanezii, chiar dacă ceva mai atenuat, vechile cutume ale ospitalității și răzbunării, vendetta. Trag mai puțin cu kalașnikovul în sus la nuntă, dar îl țin bine uleiat, în stare de funcționare, la îndemână. Și croații au avut un general, Ante Gotovina, judecat pentru crime de război la Haga, precum sârbul Ratko Mladici.

Gotovina a fost achitat, în schimb un alt șef militar croat, Branimir Glavaš, a fost condamnat la zece ani pentru crime de război împotriva sârbilor chiar în Croația. Ce crime de război? Păi, de pildă, pe când era comandant militar în Osijek, aproape de granița cu Serbia, îi forța pe sârbii pe care nu-i omora să bea lichid de frână. Lichid de frână, da. Antrenorii ăștia ai croaților au cam făcut războiul, așa că nu-i recomandat să faci glume cu ei și să le spui „băi, frânare”, că înțeleg altceva.

Ah, iar când ne plângem de felul în care justiția noastră șchioapătă merită amintit că procesul „frânarului” Branimir Glavaš a durat foarte mult pentru că, în alegerile din 2007, el a profitat de niște găuri în sistemul electoral așa că a candidat din închisoare, a câștigat un loc și a intrat în parlament, căpătând imunitate.

Croații amestecă toate tipurile de bucătărie din Balcani, Europa centrală și Mediterana. Acolo sunt și influențele otomane, venite prin Bosnia, printre care acei cevapcici, echivalentul micilor noștri, influențe maghiare prin zona Vukovarului, orașul distrus de sârbi în est, în Slavonia vecină cu Voivodina, pe Dunăre, unde se face un minunat tip de salam picant numit kulen, care e la fel de bun ca cel mai bun chorizo spaniol, influențe austriece prin șnițelurile din Zagreb, până a ajunge la splendida bucătărie de tip italian de pe coastă. Se mănâncă mai bine și mai ieftin decât în Italia, o mare specialitate este risotto negru cu cerneală de sepia, iar jambonul croat pršut este exact italianul prosciutto, doar că mai ieftin (și deseori de calitate superioară, ca și uleiul de măsline croat).

Croații de pe coastă mănâncă scoici și homari de cea mai înaltă calitate, la prețuri care nu au nimic de-a face cu cele practicate în Vest. La fel, croații de pe coastă vor ști să taie în două un arici de mare, încă viu, și să-i mănânce interiorul amărui cu lingurița. Am mâncat eu odată un coșuleț întreg, abia pescuiți, la un euro bucata.

Prin Croația trece de altfel linia de fractură culinară a Europei între nordul care folosește unt sau chiar untură la bucătărie și sudul care folosește ulei de măsline.

Mi-am facut aceste remarci odinioară chiar la o terasa in Zagreb, unde am locuit o vreme si unde remarcasem, cu disperare crescândă, că acolo nimeni nu flirtează. Serioși oameni. Au fost momente, în Zagreb, în care mă întrebam dacă nu mă aflam de fapt în Viena… sau în Düsseldorf, Doamne fereste!… Când te gândesti, Zagreb prezintă un contrast total cu Coasta Dalmata croată; acolo, pe coastă e ca în Italia, numai că fără aerele alea insuportabile ale italienilor!

Revelația m-a lovit in momentul in care am comandat prima oara de mancare. În Zagreb se mananca „Mitteleuropa”: schnițele, gulaș, paprikaș, slănină… Pe Coasta Dalmata în schimb: fructe de mare, vin bun, ulei de masline. Aici e cheia: Europa e divizată nu de o linie verticală, în est și vest, ci de o linie orizontală culinaro-afectivă. La nord de aceasta linie plouă, se consuma bere, pâine de orz sau secară, mâncarea se gătește cu unt și untură, lumea e majoritar protestantă. La sud de aceasta linie găsim soare, vin, pâine de grâu, se gătește cu ulei de măsline și lumea e în general catolică sau ortodoxă: Balcanii.

Pe lângă faptul că au o literatură cu multe secole mai veche decât a noastră și că au avut un sistem de scriere propriu mai vechi decât cel chirilic, alfabetul glagolitic, folosit în cărțile lor de cult până în sec. XIX, limba croată e spartă în nenumărate dialecte foarte îndepărtate de limba oficială, care a fost apropiată artificial de sârbă. În locuri precum insula Hvar sau orașele din peninsula Istria Rovinj și Pula chiar se vorbește un amestec de slavă și italiană. Tot acolo, în Istria, aproape de Pula, mai sunt acele câteva sate în care încă mai e vorbită de bătrâni limba istriacă, un dialect al românei. Mai la sud, spre minunatul Dubrovnik, s-a vorbit până în sec. XIX limba neoromană dalmată, un soi de punte între italiană și română (și aromână).

Astfel, din limba neolatină dalmată, dispărută astăzi, a rămas în dialectele croate de la Adriatica termenul de faca (fața) pentru o persoană. Splitska faca este și azi un localnic de vază din Split (unde au și o statuie a lui Orson Welles pitită pe o terasă). La fel, în româna nord-dunăreană: fețe bisericești, pentru ierarhii de rang înalt.

E un cuvânt pe care l-am inventat în vara în care am ținut o rubrică culinară pentru cel mai mare cotidian croat, Jutarnji List, și când am descoperit pasiunea maniacă a croaților pentru insulele lor. 1 700 km de coastă și peste 1 000 de insule, cu toatele vreme de un mileniu sub dominație venețiană. Insulă se spune otok, de aici: otokomania.

Această otokomanie este o teribilă boală romantică a croaților. Cei afectați de ea sunt profund obsedați de insule. Croații sunt profund convinși că tot ceea ce are de-a face cu insulele este extraordinar de frumos și valoros în sine. Ei ar face orice ca să trăiască pe o insulă, să se înfunde în singurătate, în rutina aceea zilnică plictisitoare, în țânțari și căpușe și apă stătută. Asemenea oameni sunt îndârjiți și pot fi de rea voință.

Croația e și țara cu cea mai absurdă formă de pe planetă, așa cum e convulsionată în arc de cerc, înconjurând jumătate de Bosnie, dar având majoritatea coastei fostei Iugoslavii. Acolo găsim și orașul cu numele Pula, unde Joyce a trait și a predat engleza tinerilor militari austro-maghiari (printre care și viitorului amiral Horthy, care nu știa că într-o zi va mai naviga doar pe lacul Balaton) și unde a învățat Joyce și româna, care, din câte reiese din Finnegans Wake, îi servea mai ales când mergea la bordel.

Tot acolo, Joyce chiar are o statuie, la terasa bine-numită Uliks (Ulise, precum romanul lui Joyce), unde chiar am încercat toate cocktailurile, printre care unul dulceag și scârbos numit Molly, precum nevasta lui Leopold Bloom din roman, care pleacă într-o lungă peregrinare de o zi, în vreme ce nevastă-sa, Molly, își fluxa conștiința monologând și se f…tea.

Croația e prima țară care a intrat în UE, precum țările fondatoare din anii 1950, condusă de o clasa politică compusă din oameni ce au cunoscut un război adevărat.

Sigur, se poate argumenta că UE a primit deja o țară fostă iugoslavă încă de acum un deceniu: Slovenia, dar mica Slovenie nu a cunoscut, în momentul imploziei Iugoslaviei, decât o săptămână de hîrjoneală la frontiere… Slovenilor nu le-a fost bombardată capitala, ei nu au avut orașe rase precum Vukovar în Croația și nu au cunoscut „curățarea etnică”.

Croații au adus ceva ce dispăruse în Europa. E adevărat că țara e într-o situație economică gravă, cu un sfert din populație la șomaj în multe regiuni si cu o economie orientată în principal spre turism, dar de care beneficiază doar litoralul adriatic. E adevărat și că în ultimele doua decenii clasa politică croată a fost la fel de coruptă ca cea din orice altă țară din Balcani.

Fostul premier conservator Ivo Sanader a fost de altfel condamnat recent la 10 ani închisoare pentru corupție, o pedeapsă record în istoria Europei. Croații știu însă, precum încă mai știau europenii în anii '50, ce înseamnă războiul, ce înseamnă un autentic dezastru.

Croația a știut să profite foarte abil de imaginea sa de victimă a agresiunii sârbe. Simpatia multor capitale occidentale pentru tânăra și curajoasa republică a avut ca rezultat dezinteresul publicului occidental față de abuzurile comise în această țară. Abia după moartea autoritarului președinte Franjo Tudjman, un fost general din timpul rezistenței partizanilor, s-a aflat că acesta plănuise împreună cu Milosevici împărțirea Bosniei.

Croația si Serbia sunt două țări cu o istorie comună și care vorbesc cam aceeași limbă, însă care în ultimele două decenii au evoluat nu doar diferit, dar au fost în război una cu alta, fiind o vreme cei mai mari inamici.

Ambele țări au o clasă politică coruptă, însă corupția si criminalitatea organizată la cel mai înalt nivel au urmat căi diferite. În ambele țări, clasa politică s-a îmbogățit în special în timpul așa-numitei privatizări de după scindarea Iugoslaviei, dar în mod paradoxal, în Croația dreapta pro-europeană și modernistă s-a dovedit mult mai coruptă decât stânga naționalistă.

Omul care a dus Croația în NATO și în UE, fostul premier Ivo Sanader, cel care a renovat partidul naționalist al lui Franjo Tudjman, HDZ (Uniunea Democrată Croată), a fost în același timp și unul din cei mai corupți politicieni din Balcani.

E o țară care a fost in ultimii 20 de ani la fel de coruptă ca oricare alta în Balcani și în care dreapta pro-europeană și modernistă s-a dovedit mult mai coruptă decât stânga naționalistă. E singura țară din istoria Europei în care un partid aflat la putere (HDZ, partidul fondat de Tudjman) a fost inculpat ca organizație criminală în timp ce conducea încă țara (decembrie 2011).

Croația e una din țările născute din ruinele Iugoslaviei în care oricine face să crească notorietatea internațională a țării beneficiază de o enormă recunoștință acasă. Sportivii intră în această categorie, de pildă, un tenisman cum e Goran Ivanisevic sau schiorul Janica Kostelic, care a bătut un record olimpic în ciuda faptului că țara sa e cunoscută mai degrabă pentru litoralul sau decât pentru modeștii săi munți. Mândrie de înțeles, dacă ne amintim că înainte, în timpul comunismului, toți acești oameni ar fi fost considerați pur și simplu „sportivi iugoslavi" sau și mai rău: sârbi.

De altfel, chiar și la noi se spunea despre cineva care călătorea în Iugoslavia că „merge la sârbi", și asta indiferent că ar fi călătorit la Belgrad, Zagreb sau Ljubljana.

Până prin anii 2000, sondajele arătau că pe întreaga planetă abia 25% din oameni auziseră vreodată despre o țară numită Croația. După ce Croația a bătut Germania în sfertul de finală din 1998 (și după ce a bătut România), numărul de oameni care au aflat ce înseamnă Croația urcase la 70%. De îndată, lumea a început să cunoască numele lui Davor Suker sau ale lui Boban, Prosinecki, Boksic etc.

În sfârși, Zagreb este, împreună cu Los Angeles unul din cele două orașe din lume unde există un Muzeu al Relațiilor Distruse / Museum of Broken Relationships.

Ah, da, mai au prima președintă femeie din Balcani, un fel de Elena Udrea în realitate, dar care a știut să se vândă mai abil, și tot de la ei mai vine termenul de… cravată. Da, cravata adoptată de francezi în urmă cu multe secole, cravatte, era o eșarfă pe care o purtau militarii croați, hrvat. Cu oameni care au dat atâtea lucruri e greu să intri în competiție.