Psihoza îl face pe iubitul meu să creadă că-s de fapt dublura mea

De Lisa*, în vârstă de 25 de ani, consemnat de Gwen van der Zwan.

În urmă cu șase ani l-am cunoscut pe Bram*, în vârstă de 25 de ani la o petrecere. Eu lucram la un magazin de haine, iar el într-un depozit. Ne-am îndrăgostit și, nu după mult timp, ne-am mutat împreună. Totul a mers bine până acum un an și jumătate. Bram a început să aibă un comportament ciudat. A spus că mintea lui era foarte ocupată și nu prea dormea. Vorbea mult despre spiritualitate, despre dimensiuni diferite și despre crearea lumii. Când m-a întrebat într-o zi dacă și eu aud voci, am știut că ceva era în neregulă. 

La scurt timp după, l-am găsit în timp ce încerca să-și scoată din el demonii cu aspiratorul. După câteva zile a fost arestat de poliție fiindcă se comporta ciudat și în afara casei. A fost dus la un spital de psihiatrie. Când l-am vizitat împreună cu familia lui, un doctor ne-a spus că Bram suferă de psihoze. I s-au prescris antipsihotice, a stat internat zece zile și apoi i s-a permis să meargă acasă fiindcă nu era suicidar. 

Când Bram a ajuns acasă, a început o perioadă dificilă pentru mine. Într-o zi era convins că urma să fie răpit de extratereștri, a doua zi a crezut că e Dumnezeu sau că eu făceam parte dintr-un complot ca să fie răpit. A încetat să-și ia medicamentele aproape imediat, fiindcă era de părere că nu e nimic în neregulă cu el. Se agita constant prin casă, nu prea dormea și mă ținea și pe mine nedormită toată noaptea. Apoi, când eram pe cale să adorm, mă înghiontea fiindcă credea că o să mor dacă adorm. La început m-am temut că-mi va face ceva rău, fiindcă nu eram obișnuită cu comportamentul ăsta al lui extrem de imprevizibil. Câteodată întorcea brusc toată casa cu fundul în sus. Apoi îmi punea pantofii și hainele în saci de gunoi, lucrurile în cutii și le arunca la tomberon. Nu era clar de ce făcea asta. La un moment dat a crezut că sunt un alter ego al meu și că „adevărata lui iubită” era într-o altă dimensiune. Am făcut o înțelegere cu el: când credea că nu sunt eu, să fac un anumit sunet cu buzele. Așa îi demonstram că sunt adevărata Lisa. Asta l-a liniștit, dar bineînțeles că era o nebunie. Ce puteai face?

A trecut un an și jumătate în care am văzut cum starea i se deteriorează. Mai nou crede că sufletul lui trebuie să-i iasă din corp și că poate face asta dacă fumează mult. Așa că asta face toată ziua. Suntem încă împreună, dar m-am mutat în urmă cu două săptămâni. Nu poți să faci față unei persoane care are psihoze încontinuu. Am avut parte de atât de mult stres încât sunt în concediu medical acum. Nu mai funcționam la muncă. Încă mă simt foarte rău. Plâng tot timpul, depun mult efort să fac și cele mai mici lucruri și merg la un psiholog. Sunt epuizată și mă simt singură. E o situație care te înstrăinează: nimeni nu a mai venit în vizită fiindcă oamenilor li s-a părut înfricoșător și complicat comportamentul lui Bram. Dar mă simt așa și fiindcă nu mai pot ajunge la cel cu care trăiam și pe care-l iubesc. El e acolo, dar în același timp nu e. E altundeva, într-o altă realitate. 

Sunt dezamăgită de sistemul de sănătate olandez. Înțeleg că nu poți să forțezi omul să fie tratat și să-și ia medicamentele. Dar dacă un pacient cu psihoze precum Bram refuză constant tratamentul și medicația, devine dificil să se mai însănătoșească. Este în psihoză de un an și jumătate deja și nu mă mai aștept să iasă spontan din asta. A fost internat o singură dată. Stă acasă și își anulează programările la doctori. Când încerc să iau legătura cu unul dintre consilierii lui, fiindcă am o întrebare despre comportamentul lui, sunt trimisă de la unul la altul fără niciun rezultat. 

Nu m-am mutat fiindcă mi-e greu să trăiesc cu el, am făcut-o fiindcă vreau să schimb situația. Îl mențin pe Bram pe linia de plutire doar pentru că-i fac curat în casă, îi fac cumpărăturile și-l corectez dacă se comportă ciudat afară. Dacă lucrurile se agravează fără mine, sper ca autoritățile să intervină. Are psihoze, nu are grijă de el și-și anulează toate programările, deci ceva trebuie făcut. În cel mai bun caz, o internare forțată și să fie obligat să-și ia medicamentele, ca să putem să înaintăm. Perioada asta este foarte stresantă pentru mine. Dacă nu-mi dă niciun semn două zile la rând, mă panichez. Mă gândesc la ce face. L-am vizitat ieri. Toată casa era un dezastru, nu-și prea gătește și este evident confuz. Trebuie să-mi suprim dorința de a-l ajuta. 

Câteodată mă întreb cum de am rezistat atât de mult cu Bram și încă mai sunt cu el. Dar îl iubesc și suntem împreună de șase ani. Dacă partenerul tău se îmbolnăvește de cancer, nu trebuie să-i fii alături? Deci continui să sper că situația se va îmbunătăți și că voi avea un viitor cu el. Dar mă îndoiesc din ce în ce mai mult că se va întâmpla. 

*Numele adevărate ale lui Lisa și Bram sunt cunoscute editorilor.

Articolul a apărut inițial în VICE Țările de Jos.