Cum e să tai orice legătură cu mama ta

Toată lumea știe povestea Albei ca Zăpada. Dar puțină lume știe că, în versiunea originală a poveștii, scrisă de Frații Grimm, nu e vorba de nicio mamă vitregă, ci chiar de mama adevărată a Albei ca Zăpada.

Legătura eternă dintre mamă și fiică nu e sacră pentru chiar toată lumea. Doar pentru că cineva te-a ținut nouă luni în burtă, nu înseamnă că o să vă înțelegeți perfect. Există femei care au o relație atât de dificilă cu mama lor încât preferă să nu aibă niciun fel de contact cu ea. Am vorbit cu trei femei aflate în situația asta ca să văd cum e să nu-ți mai vezi mama niciodată.

Mama a plecat de acasă când aveam doi ani și nici până azi n-am înțeles de ce. Când am împlinit 11 ani, am devenit curioasă și am contactat-o. Am vorbit câteva luni și m-a întrebat cum mă descurc la școală și la sport. Dar nu mi-a zis de ce m-a abandonat.

După o vreme, la 21 de ani, am hotărât să rup orice contact cu ea. I-am trimis un e-mail lung în care am întrebat-o dacă îmi poate explica de ce a plecat, dar nu mi-a răspuns nimic. Am primit un mesaj că adresa nu era corectă și deodată nu i-a mai mers nici site-ul. N-am mai putut da de ea.

Din când în când, sunt tristă cu privire la ce s-a întâmplat, dar nu mă gândesc des la asta. Când vorbesc despre asta, realizez că e o poveste dură, dar de multe ori simt că e a altcuiva. Și totuși uneori mă întreb ce face, unde locuiește și dacă se gândește vreodată la mine. Probabil n-o să știu niciodată care a fost motivul ei să plece. Nici măcar nu știu dacă sunt fiica ei în mod oficial.

Am avut o copilărie frumoasă datorită tatălui meu și a bunicii mele, dar știu că am și ratat multe. De exemplu, tatei i-a fost greu să îmi explice despre sex și menstruație. La 12 ani, bunica mi-a dat niște absorbante fără să-mi explice ce e cu ele.

Când o să am un copil, sper să fiu o mamă mai bună. Mi-ar plăcea să am un băiat, pentru că m-aș teme că s-ar repeta istoria dacă aș avea o fată.

În 2012, de Crăciun, lucrurile au luat o turnură proastă între mine și mama. Deja nu mai mergeau bine de ceva vreme. Până să realizez asta, făcusem deja un burnout emoțional. La scurt timp, am hotărât să retez permanent legătura cu ea.

Cred că mama a avut impresia mereu că nu vreau să fiu cu ea și am încercat ani de zile să-i dovedesc că nu e cazul. Simt că am dezamăgit-o și înfuriat-o pentru că nu sunt fiica pe care și-a dorit-o. Când n-am mai suportat asta și am retezat contactul, i-am confirmat fix ce mă tot învinuia de ani de zile: că nu o vreau în viața mea.

Mult timp m-am simțit vinovată că nu vreau să o văd. Am început să fac terapie. Am realizat că eram anxioasă când eram în preajma mamei.

E ciudat să îți privești mama astfel și îmi pare rău că n-am putut avea o relație bună cu ea. Îmi lipsește o figură maternă și nu trece o zi fără să mă gândesc la ea. De exemplu, anul trecut am absolvit facultatea și mi-aș fi dorit să vină și ea la absolvire. Nu ne sunăm de zilele noastre de naștere și în fiecare an abia aștept să treacă odată ziua mamei, de 8 martie.

Nu cred că va funcționa vreodată relația noastră. S-au acumulat prea multe între noi. Uneori mă tem că o să moară și că voi regreta. Deocamdată pot alege să o contactez, dar nu o fac pentru că nu vreau. În orice caz, am observat că, de când nu mai e în viața mea, m-am dezvoltat mult.

Nu-mi e dor niciodată de mama. Am atâta pace în viață de când nu mai țin legătura cu ea. Îmi e dor doar de ideea de figură maternă. Mi-ar fi plăcut să primesc niște sfaturi în timpul sarcinii, de exemplu, sau să învăț să gătesc.

Mama spunea atât de des că inventez lucruri, încât începusem să mă îndoiesc de realitatea mea. Am crezut că înnebunisem. Îmi lipseau fotografii, bijuterii. Mama e din Indonezia, unde mulți cred în fantome și voodoo. Cred că a făcut magie neagră ca să mă țină lângă ea. Din cauza relației cu iubitul meu, petreceam mai puțin timp cu ea.

Acum zece ani, când aveam 25 de ani, am retezat orice legătură cu ea. I-am trimis un e-mail în care o rugam să își ceară scuze ca să îmi pot vedea mai departe de viață. Mi-a răspuns după doi ani, iar în anii care au urmat mi-a dat doar câte un sms de sărbători.

Tata a murit în 2016. Am văzut-o pe mama la incinerarea lui, dar mătușile i-au zis să stea departe de mine. De atunci n-am mai auzit nimic de ea. La scurt timp după incinerare, am fost diagnosticată cu PTSD. Eram atât de traumatizată de relația cu mama încât leșinam des și plângeam încontinuu. Uneori mă tem să nu semăn cu ea și să mă port și eu așa cu copiii mei.

Acum merg la terapie și îmi merge bine. Încerc să le ofer copiilor mei o copilărie frumoasă. De dragul familiei mele, nu vreau să mai fiu vreodată în preajma mamei mele. Am fost atât de speriată de ea, încât e normal că nu îmi e dor să o văd. Oamenii spun că legătura dintre mamă și fiică e frumoasă și specială, dar, în cazul meu, pur și simplu nu e valabil.