Confesiunile unei dependente de heroină

„Ce Vreau Să-ți Spun Despre Heroină” este o nouă serie de la prietena și colaboratoarea VICE, Hannah Brooks. Hannah este o scriitoare și muziciană din Melbourne care și-a petrecut ultimii ani luptându-se cu dependența de heroină. Aceste articole au fost scrise în timp ce era la Hope Rehab din Thailanda.

În cercurile de recuperare din dependența de droguri, definiția nebuniei este repetarea greșelilor și așteptarea altor rezultate. Este o nebunie care mă forțează să continui să consum împotriva propriei voințe. Vreau să mă opresc, dar nu pot. Sunt o monomaniacă parcă posedată de un spirit malefic al cărui singur scop este să mă facă să folosesc cât mai multă heroină cu putință.

Fiecare zi este la fel: noaptea jur să nu mai folosesc niciodată. Îndoi vârfurile seringilor ca să nu poată fi folosite. Dimineața mă duc acasă la traficantul meu în pijamale, și opresc să-mi mai cumpăr seringi.

Nevoia de a consuma droguri m-a dus în locuri pe care nici nu mi le imaginam. Am trecut multe granițe. Un bărbat m-a sugrumat atât de tare încât am acceptat că voi muri. Am făcut sex repetat cu un traficant în schimbul heroinei. Am avut trei mașini vechi albe la rând: pe prima am bușit-o pe drum când am fost să-mi iau droguri pentru că nu m-am gândit să bag benzină sau apă în ea. Pe a doua am lovit-o de un parapet pentru că eram prea praf pe serpentine. A treia o folosesc acum, țin o seringă aproape de coapsa mea dreaptă, gata să mi-o injectez în cazul în care mă oprește poliția.

Am mințit, furat și vândut tot ce aveam de valoare. Am fost arestată și percheziționată pe marginea unei autostrăzi aglomerate de o polițistă care m-a căutat în toate orificiile în timp ce șase polițiști se uitau la mine. Am stat ore în șir într-o celulă în sevraj și am respins orice apel. Am fost arestată pentru posesie de lingură. Am făcut septicemie de la injectare și aproape că am murit. Am văzut privirea fratelui meu mai mic în timp ce urmărea cum mă zvârcoleam pe patul de spital în agonie. Îmi aduc aminte de patru doctori stând deasupra mea spunându-mi că dacă voi mai consuma din nou, voi muri. Am stat cinci zile în spital și m-am injectat imediat cum am ieșit.

Prietenii mi-au murit. Alți amici s-au lăsat și au rămas curați. Pentru câțiva ani așa am făcut și eu, după ce am fost la dezintoxicare șapte luni când aveam 29 de ani. Prietenii mei care nu se puteau opri m-au numit Marea Speranță Albă. Mi-am reconstruit viața și a devenit minunată, dar m-am mulțumit cu asta și am uitat. Creierul meu dependent m-a convins că adicția era în trecut și că nu mai trebuia să fiu total abstinentă; puteam să mai beau ocazional. În decursul a alte șase luni am pierdut tot ce am câștigat în timpul abstinenței. Logodnicul meu – care, naiv fiind, a crezut că dragostea era mai puternică decât adicția – m-a părăsit. Albumul pe care tocmai îl înregistrasem s-a dus. A început să nu-mi mai pese și mi-am îndreptat atenția asupra suicidului, câte o zi pe rând.

Mă uram pentru lucrurile pe care le-am făcut și continuam totuși să le fac. Am stricat Crăciunul. Am stricat Crăciunul pentru alte familii. Nu pot să-mi deschid corespondența fără ajutorul psihiatrului meu. Am 16 858 emailuri necitite. Evit rețelele sociale. Ultima oară când am postat o poză cu mine pe Instagram a fost pe 25 august 2017. Mă simt inconfortabil cu numărul de copii pe care îi văd în feed-ul meu. Mă bucur pentru prietenii mei, dar ăsta este un memento că nu fac ce fac alte femei de vârsta mea.

Dar continui să încerc. Am părăsit Melbourne și m-am retras în Byron Bay, orășelul meu hipiot, ciudat și mic de pe coasta de est a Australiei. În trei ani, am fost la 19 centre de dezintoxicare, detoxifiere și clinici care se ocupă de drogați, și publice și private. Am încheiat programul la unele dintre ele, am consumat în majoritatea și am fost dată afară din multe. Mă pricep să înșel testele de urină. Am avut aventuri la dezintoxicare și am suferit consecințele. Am încercat Kratom, sute de întâlniri anonime și am lucrat cu Pașii. Recunosc că sunt o dependentă și neputincioasă cu adicția mea. Înțeleg problema și știu soluția. Doar că de data asta, abstinența mă evită.

Nu a fost mereu așa. Am început și terminat o facultate. Am lucrat ca scriitoare ani de zile. Am făcut documentare și am vorbit la festivalurile pentru scriitori. Am cântat în trupe, am fost în turnee și înregistrat albume. M-am îndrăgostit și depășit îndrăgosteala. Am avut mulți prieteni și răspundeam la telefon când mă sunau, lucru care astăzi nu se mai întâmplă. De la 17 la 27 de ani – când am început să folosesc heroină – am fost ambițioasă și productivă; știam să mă afirm. Credeam în mine și talentul meu. Aveam un scop. Am folosit multe droguri „distractive”. Am băut vin în fiecare seară, dar asta făcea toată lumea. Prietenii mei luau boabe, trăgeau linii de cocaină de pe piane strălucitoare, se îndopau cu sake și făceau karaoke.

Am fost într-o călătorie de muncă pe câmpurile înzăpezite din apropierea graniței Victoriene când am realizat că sunt dependentă fizic de heroină. Tocmai mă despărțisem de cineva pe care-l iubeam profund. Am început cu heroina – direct băgată în venă – pentru că a încetat să-mi mai pese și orice alt drog nu mai avea efect. Iau de câteva luni, în majoritatea zilelor, dar nu zilnic și încă cred că mă pot opri oricând. Eram plecați de trei zile și am început să sufăr de la sevraj. Faptul că eram în zăpadă și alunecam pe gheață nu mă ajuta deloc. Eram bolnavă de la droguri pentru prima oară când am luat lecții de snowboarding. Imediat cum am căzut, m-am îndreptat către primul bar și am băut whiskey înainte de prânz. M-am comportat ca o nesimțită. Nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine.

De ce eu? Amicii mei erau la fel de nesăbuiți cum eram și eu sau cel puțin aveam impresia că erau. Am fost diagnosticată cu depresie clinică și anxietate, dar la fel au fost și prietenii mei când aveau 20 de ani. Deci de ce am devenit o dependentă? De ce am trecut acea graniță și nu ei?

Încerc ceva nou: încerc să mă însănătoșesc în altă țară, Thailanda. Sunt pe drum spre Hope Rehab - unde au fost Pete Doherty și Cat Marnell și pe care au ridicat-o în slăvi - care este în Sriracha, un oraș de pe coastă în afara Bangkok-ului. M-am săturat să mă rușinez de adicția mea. M-am săturat să mi se zică: „doar oprește-te”. M-am săturat de stigmă, de ascunziș, să evit elefantul din cameră. Nu sunt sigură de ce anume, dar în sfârșit sunt pregătită să scriu despre asta. Nu mai am nimic de pierdut.

Am înghițit opt Diazepame și mi-am injectat ultima doză într-o zonă pustie a Birsbane-ului aproape de aeroport. Imediat după nu mai puteam să-mi țin capul pe umeri, exact ceea ce căutam. Am țipat la iubitul meu. „Nu mă urc în avion!”. „Îl voi suna pe italianul Billy și voi lua atâta heroină încât să mă sinucid.” Nu pricepeam cum o altă dezintoxicare mă va ajuta. De ce ar fi mai diferit de data asta?

Cumva, după șase țigări și o rundă de furat din magazine, lucru pe care îl fac când sunt drogată, doar fiindcă o pot face – două Guerlain, un Tom Ford și un ruj YSL, toate în aceeași nuanță de roșu, o pereche de ochelari cu ramă neagră strălucitoare de la Gucci –, sunt în avion, într-o păturică mov de la Thai Airways. Cer un pahar de vin roșu și imediat îl vărs pe mine. Dau din capul care îmi iese pe culoar. Nouă ore mai târziu ajung și-mi văd șoferul care poartă șapca verde Hope.

Ironia că clinica de dezintoxicare se numește Hope nu e o noutate pentru mine. Locul este frumos, cu statui și altare și pisici mici plimbându-se printre ele. Au trecut ore întregi de la ultima doză și mă simt atât de rău încât doctorul, Doug, îmi dă niște metadonă. Un rezident îmi dă un tricou albastru deschis pe care scrie cu litere galbene „Speranța este Totul”. Sunt oameni peste tot, fumând, unii în tricouri Hope și cu mătănii. Unii mi se prezintă și imediat le uit numele. O tipă din Marea Britanie îmi dă un spray împotriva insectelor. O nemțoaică îmi dă Oreo și niște Mentos.

Mi se alocă o cameră în casa principală. Chiar dacă personalul îmi cară bagajele, de abia pot urca scările. Camera e aerisită și minimalistă cu un balcon privat imens în linie cu vârfurile copacilor și vedere la ocean. Oglinda îmi spune că sunt un dezastru. Am părul lung și negru, dar fiindcă mi-am cheltuit toți banii pe heroină, l-am tăiat aiurea singură. Unghiile mele cu gel au crescut în formă de lună.

Ar trebuie să despachetez și să mă odihnesc, dar nu știu ce să fac. Dezlipesc logo-ul „Speranța este Totul” de pe sticlele de apă și le lipesc pe măsuța de cafea. Îmi rearanjez cosmeticele. Îl sun pe iubitul meu pe Skype, care se simte eliberat. Fac liste despre cum să-mi descos viața. Mai târziu primesc mai multă metadonă și diazepam și mă cuibăresc în patul moale și alb. Sunt anxioasă și temătoare, dar am făcut pasul cel mai greu. Sunt aici.

Scriitoarea era oaspete la Hope Rehab Tailanda la vremea la care a fost scris acest articol.

Dacă tu sau cineva apropiat ție se luptă cu adicția, există ajutor disponibil prin intermediul următoarelor resurse:

https://clinica-aliat.ro/

http://www.castlecraig.ro/

Articolul a apărut inițial pe VICE AU.