Dacă ți-a plăcut Jackass, Johnny Knoxville se lovește iarăși la genitale în noul lui film

E 2018 și vorbesc la telefon cu idolul meu din copilărie, Johnny Knoxville. Aventurierul de 47 de ani îmi spune cum i-a sărit un glob ocular din orbită în timpul filmărilor la noul său lungmetraj, Action Point. „Doamnele de la machiaj, ambele, au început să plângă”, râde acesta, în timp ce-și amintește de ultimele zile de filmare. „Eu eram, gen: E OK, o să fie OK! Până la faza aia ajunsesem de-atâtea ori la urgențe încât cred că nu-i mai ardea nimănui că trebuie să mă duc la camera de gardă.”

Knoxville e co-scenarist și vedetă într-un film cu poveste, punctată de cascadorii, care intră în cinema pe 1 iunie. În Action Point, Knoxville se ocupă de propriul parc de distracții periculos și prost gestionat, pentru prietenii lui aventurieri, care sunt jucați de cascadori adevărați și de fostul membru al echipei Jackass Chris Pontius. În cuvintele lui Knoxville, în film „nu s-au folosit perne și nu există păcăleli din montaj”. În timpul producției, Knoxville a suferit contuzii, și-a rupt oase, a avut o luxație de glob ocular și nu numai. Ceea ce-nseamnă că e cam cea mai apropiată variantă de un nou film Jackass de care-o să avem parte în viitorul apropiat.

Mai jos poți să te uiți la primul trailer pentru film, urmat de un interviu exclusiv cu Knoxville. Vorbește despre de toate, de la decorațiunile din biroul său de acasă până la cum a fost să scrie filmul ăsta cu ajutorul lui John Altschuler, Dave Krinsky din serialul Silicon Valley și al legendarului Mike Judge.

VICE: Unde te afli acum?
Johnny Knoxville: Sunt în Los Angeles, California.

La ce te uiți?
La jegurile mele de Converși roșii care zac pe podea în fața mea.

Ești acasă?
Nu, nu. Sunt la birou.

Ai birou? Cum arată?
Păi, biroul meu personal e destul de dezordonat momentan. Am niște poze pe pereți cu Evel Knievel care încarcă un pistol la bustul gol, cu un baston în pat, bani și un ceas de aur. Cred că le-a făcut când a fost în Anglia. Am în spatele meu o poză cu Hunter S. Thompson când era în armată, leșinat la o masă de presă și cu o valiză pe care scrie „Pizdă”. În biroul de afară am câteva albume ridicole pe rafturi. Înainte a fost birou de contabil sau ceva de genul, așa că am avut o tonă de rafturi goale pe care a trebuit să le umplu cumva.

Ce-ai mâncat la micul dejun?
Nu știu, ceva cu ou și cartofi. Mi se livrează mâncarea, așa că nu trebuie să mă gândesc la ea și, din moment ce nu mă gândesc, pur și simplu consum ce-i în fața mea. Deci abia dacă știu să-ți spun ce-am mâncat.

Convenabil.
Iau atâtea decizii într-o zi, încât îmi place să elimin multe. De-asta am o singură pereche de pantofi, două perechi de pantaloni, un tip de șosete, un tip de chiloți. Ca să nu trebuie să mă gândesc la asta.

Ce program ai azi?
Păi, iese trailerul de la Action Point, așa că trebuie să mă duc să fac niște sloganuri pentru trailer. A trebuit să le rescriu un pic și mă documentez despre David Allan Coe, pentru că eu și Julien Nitzberg, tipul care a făcut The Wild and Wonderful Whites of West Virginia, ne gândim să facem un documentar despre el. Îi citesc cartea, Just for the Record, și încă alte câteva.

Drăguț. E adevărat că înainte de Uraganul Sandy, te-am văzut plimbându-te prin SoHo cu o pălărie de marinar pe cap?
Am o pălărie de marinar fix pe chestia asta gen Captain Morgan – cred că e de la o sticlă de vin, dar are pe ea un marinar cu gura căscată și mâna fix la gură. Așa că i-am pus pălăria de marinar. Știi, eu port destul de des pălării de marinar și nu știu dacă era înainte de Uraganul Sandy. Se prea poate.

Mă bucur că ne-am lămurit. Ce poți să-mi spui despre filmul ăsta? Când ați început? De ce v-ați hotărât să faceți Action Point ?
Derek Freda, partenerul meu, mi-a trimis documentarul despre Action Park, un parc de distracții din New Jersey. Era un parc de distracții extraordinar, unde patronul a zis, gen: Hai să nu-i stresăm pe copii cu o tonă de reguli. Să se ocupe ei de siguranță! Și așa a și făcut. Și oamenii s-au făcut praf. Asta ne-a inspirat să facem un film despre un parc de distracții periculos, dar povestea am luat-o din experiențele noastre cu Jackass.

M-am gândit la cele mai dureroase cascadorii cu putință și am făcut un film. Și, mamă, ce-am mai tras: m-am rănit mai mult la filmarea asta decât la orice film Jackass pe care l-am făcut vreodată. Pentru că toate cascadoriile pe care le-am făcut au fost pe bune. Le-am zis cascadorilor: „Uite ce e, le facem pe bune. Deci fără perne și fără păcăleli din montaj.” M-am simțit destul de prost pentru că le-am cerut să facă asta, dar de fapt ei s-au cam entuziasmat, pentru că niciodată n-au ocazia să facă asta. Pe platou a fost o energie bună.

De ce cascadorii pe bune și nu magia cinemaului?
Nu prea mă interesează magia cinemaului. Cred că e mai tare când îți faci singur cascadoriile. În filmele pe care le produc, pot să-mi fac singur cascadoriile. Fac un film obișnuit, îmi angajează cascadori, chestie pe care în continuare nu o înțeleg. Așa, am putut să fac ce-am vrut [râde]. A fost un pic intens.

Care-a fost cea mai periculoasă accidentare?
Uau, nu știu. Am avut patru contuzii, mi-am rupt mâna, mi-am bușit meniscul, m-am lovit la cap… Poate cea mai nasoală a fost când m-am întors de la urgențe într-o noapte, fusesem pentru o contuzie nasoală, și aveam un pic de sânge în nas, așa că m-am dus să-mi suflu nasul și când l-am suflat mi-a ieșit ochiul stâng din orbită. M-am super speriat. Nu știam ce să fac, așa că l-am băgat la loc în orbită, l-am sunat pe producător și-am zis: „Uite ce e, trebuie să vii să mă iei, pentru că tocmai mi-a ieșit ochiul stâng din cap.” El era, gen: „A-hahahaha.” Și eu eram, gen: „Vorbesc serios.” A trebuit să mă întorc fix la urgențe.

Ce naiba?
Ce se întâmplase e că, fără să-mi dau seama, îmi rupsesem osul malar orbital al ochiului. De fapt, nu l-am rupt, mi-au zis că pur și simplu a dispărut la impact așa că, atunci când mi-am suflat nasul, am suflat aer în spatele ochiului, care l-a împins afară. Nu mă așteptam la asta.

Nu ți s-a mai întâmplat, nu?
Nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Nu te-aștepți la așa ceva. Apoi mi-au zis, gen: „OK, păi poate va trebui să te operezi, nu știm, dar orice-ai face, să nu strănuți șase săptămâni.” Iar eu am niște alergii nasoale, deci eram: „Nu știu cum să fac asta!” [Râde] Și a mai sărit din orbită o dată, peste o săptămână! Mă plimbam pe-acolo cu Chris Pontius, pentru că și el apare în film și a zis el ceva haios și, din cine-știe-ce motiv, mi-am pus două degete la nas și-am râs și-am suflat și iar mi-a ieșit ochiul și l-am pus din nou la loc. N-a fost la fel de nasol ca prima oară, dar totuși…

Ți se bulește rău vederea când îți sare un ochi?
Da, da. O vreme am văzut dublu, dar s-a corectat de la sine. Dar mai aveam două sau trei zile de filmare, așa că în ultimele câteva zile n-au putut să mă filmeze decât din partea dreaptă. Aveam un plasture de pirat. Am filmat în jurul lui.

Și asta a afectat povestea?
Nu prea poți să-ți dai seama, pur și simplu întorc capul într-o parte. Dar dacă te uiți foarte de aproape într-o secvență, poți să-mi vezi ochiul stâng o fracțiune de secundă. Și n-arată prea bine.

Cum a ajuns Chris Pontius să se implice?
Păi, l-am întrebat eu. Scrisesem rolul pentru el și apoi l-am întrebat dacă ar vrea să-l joace și el a zis „da”. E extraordinar în film. Doamne, ce haios e. Doar că, gen, între duble. E obsedat de securi și istoria securilor, așa că am scris și asta în personaj. Între secvențe construia sulițe pentru doamnele de la machiaj sau pentru echipă. Cred c-a făcut cel puțin 30 de sulițe pentru oameni cât am fost acolo. Nu cred că i-a cerut cineva o suliță, dar ăsta era modul lui de a spune: „Îmi place de tine”.

Mai apar și alți membri Jackass în film?
Nu, doar eu și Pontius, dar spiritul Jackass e în tot filmul. E practic ca și cum eu și tipii de la Jackass am avea propriul nostru parc de distracții. Doar că e prost gestionat și periculos.

De ce te tot machiezi să arăți bătrân?
Decizia asta s-a luat ulterior. Faza e că personajul meu e bătrân, dar pentru că există Bad Grandpa, a trebuit să încercăm să nu-l facem să arate ca Irving Zisman. Dar fizionomia feței mele nu le-a permis să facă prea multe, așa că am transformat totul într-o narațiune de tipul Princess Bride, trecut versus prezent.

Deci cred că motivul pentru care te machiezi să arăți bătrân are ceva de a face cu faptul că testezi constant limitele propriei tale naturi muritoare?
Nu… Nu. Nu trebuie să mă machiez ca să fac asta, dar un pic de machiaj e întotdeauna bun.

Dintre toți cascadorii tăi preferați din istorie, cine crezi că i-ar bate pe toți?
Wow, nu știu. Jackie Chan? Nu știu dacă Buster Keaton ținea la bătaie, dar e un cascador al naibii de bun. E idolul lui Jackie Chan. Stallone se bate. Și sunt sigur că și Schwarzennegger le-ar da de furcă. Eu unul am un scor de 0-83 la bătăi, așa că dacă mă pui să-ți aleg unul care se bate bine e ca și cum m-ai pune să-ți zic un chitarist bun: n-am nici cea mai vagă idee.

Cum ai ales cascadoriile pentru film?
E un film despre un parc de distracții periculos, așa că trebuie să aibă de a face cu parcul de distracții. Așa că stai și te gândești la cele mai rele chestii pe care poți să ți le faci într-un parc de distracții. Cam atât de complicat a fost. Aveam o listă uriașă.

Cum de s-a implicat Mike Judge?
Păi, știi, i-am zis eu despre idee, așa că m-am văzut cu Mike și cu câțiva dintre băieții cu care lucrează el - John Altschuler și Dave Krinsky – și-am dat niște idei.

Cât a durat?
A durat mult timp. Trei ani, probabil. Poate trei și jumătate. Șase luni de filmare, șase luni de montaj și-n rest ne-am chinuit să ne iasă bine scenariul.

La asta care-au fost cele mai mari provocări?
Să nimerim tonul și povestea și să-l facem pe muist să funcționeze. E primul film cu poveste la care am scris vreodată, deci vreo șase luni mi-a luat mie, în cele din urmă, să mă lămuresc.

Ai mai scrie unul?
Da, acum m-aș simți mai în largul meu. Au fost multe luni în care mi-era prea frică chiar și să încerc, și în cele din urmă mi-am zis: „Futu-i, trebuie să fac ceva.” E haios de ce ajungi să te temi uneori.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.