Hienele etiopiene îți iau mâncarea din gură

Autorul, oferind o gustare nocturnă unei hiene.

O mare parte din viață, în ciuda documentarelor de pe Animal Planet, concepția mea principală despre hiene a provenit din Lion King. Shenzi, Banzai și Ed făceau hienele dubioase, dar totuși stângace, blege, caraghioase (e greu să te sperii de un personaj negativ care are vocea lui Whoopi Goldberg sau a lui Cheech Marin) care izbucnesc uneori în cântece cu coregrafie. Dar acum, când încerc să stau nemișcat, îngenuncheat pe pământ, în timp ce o hienă adultă își încrucișează privirea cu a mea și face pași înainte și înapoi, cu dinții la câțiva centimetri de fața mea, încep să cred că Disney m-a mințit din nou.

În ciuda credințelor populare, hienele sunt mai degrabă vânători activi decât animale necrofage. Sunt foarte puternice, cu masa musculară concentrată pe umeri și pe gât, dând impresia că mereu sunt pe cale să se lanseze, să sară, să sfâșie orice carne le iese în fața ochilor. O mică parte din mine se teme că această creatură, încurajată de frații și surorile ei care schelălăiau din tufișuri, ar putea fi mai puțin interesată de bucățica de carne suspendată pe un băț între dinții mei și mai mult interesată de fața mea. Dar îmi înlătur gândul urât din minte pentru că hrănitul hienelor gură la gură e un obicei foarte întâlnit în Harar, Etiopia.

Oriunde altundeva în lume, ideea asta ar fi considerată absolut îngrozitoare. Doar la câțiva kilometri depărtare, peste graniță, în Somaliland, hienele sunt considerate o amenințare. Ele fac legea în zonele rurale, sfâșie vitele oamenilor și alungă oamenii de pe teritoriile lor. În Somaliland, doar cei mai duri și curajoși bărbați sunt numiți warabi („hienă” în somaleză). Hienele atacă și în Harar, victimele lor fiind de obicei copiii. Dar Harar, un bastion al tradițiilor și ideilor deosebite, a dezvoltat o simbioză unică cu populația de hiene, transformând personajul negativ mai întâi în mesager al unei profeții, apoi într-o instituție culturală, apoi într-o vacă de muls.

Mormântul lui Nur ibn Mujahid

Relația Hararului cu hienele a început acum aproape cinci secole, pe când se ridicau și zidurile care îi dau orașului forma actuală. Cam în perioada aceea, Harar, o capitală a comerțului regional și centrul Islamului din Africa de Est, asistase la înfrângerea Sultanatului Islamic Adal în fața Etiopiei creștine și la subjugarea multor orașe musulmane de către creștini. Ca reacție, emirul Hararului din vremea aceea, Nur ibn Mujahid, a ordonat construirea unui zid care să izoleze statul de lumea exterioară.

O vizuină de hienă

Zidurile au funcționat atât de bine împotriva oamenilor încât Harar a rămas un oraș-stat independent și și-a dezvoltat o limbă, cultură și etnie unică până când a fost cucerit de Egipt și apoi de Etiopia în 1875 (după asta orașul și-a pierdut latura comercială și a devenit tot mai marginal și mai sărăcăcios). Dar împotriva hienelor zidul a dat greș încă din primele zile, când creaturile au descoperit că se puteau furișa în interiorul orașului prin canalele de scurgere de la baza zidului ca să caute mâncare, după care se reîntorceau pe dealurile din jurul orașului. Din fericire, în loc să atace oamenii sau animalele lor, hienele s-au mulțumit să caute prin gunoaie sau să mănânce resturi de la măcelărie. Având în vedere că prin asta rezolvau o mare problemă a orașului – eliminarea resturilor de carne putrezită care ar fi putut declanșa un focar de infecție – cetățenii Hararului au acceptat ușor situația.

Până la urmă, această simbioză a luat forma unui ritual. Unii spun că în fiecare an în luna Ashura (a zecea lună a Muharramului în calendarul islamic), unul dintre șeicii celor patru temple rotitoare cheamă hienele și le dă un castron de terci de ovăz pentru a ghici viitorul orașului în anul care vine. Dacă hiena mănâncă mult, va fi un an roditor. Dacă nu, atunci nu. Alții spun că ceremonia de hrănire a hienelor avea scopuri mai pragmatice – era o încercare de a potoli hienele în anii cu secetă și sărăcie, ca să le împiedice să sfâșie animalele orașului. Indiferent de modul în care a început, tradiția continuă până în ziua de azi.

Partea veche a orașului Harar

Apoi, acum vreo 60 de ani, un membru al uneia dintre familiile care hrăneau hienele ca să le mențină sătule și la distanță de animalele orașului a mers mai departe. A început să le hrănească regulat, și-a creat un fel de limbaj cu ele și le-a dat tuturor nume.

În scurt timp, fermierul îmblânzitor de hiene a început să țină, noapte de noapte, spectacole cu hiene la care veneau mulți oameni din oraș. Cetățenii se adunau sub sicomorul de la capătul străzii Makina Gargir ca să vadă cum bestiile îi luau cu delicatețe bucățile de carne din mână și să cățărau pe el ca niște cățeluși bucuroși. I-a transmis tradiția nepotului său, Youssef Mume Saleh, care continuă să hrănească și să se joace cu una dintre familiile de hiene (care conține vreo douăzeci de animale) din jurul orașului. În mod inevitabil, turiștii au prins imediat gustul acestei tradiții.

În 2006, Harar a fost adăugat pe lista World Heritage, ceea ce a încurajat turismul în zonă și creșterea numărului de ghizi în oraș. Dacă ești în regiunea Harar și vrei să găsești alți turiști străini, cel mai bun loc de unde ar trebui să începi căutarea e un loc unde se hrănesc hiene. Totuși, n-am văzut des străini care să se aventureze să hrănească hienele așa cum o fac localnicii. Ar fi de înțeles dacă ar fi vreun motiv să suspectezi că hienele sunt prietenoase doar cu localnicii care le hrănesc. Dar, în afară de câte un atac izolat, secolele de terci de ovăz și profeții au făcut populația de hiene atât de docilă încât până și copiii ies pe câmp să hrănească animalele spirituale ale orașului din palmă.

Fix ca în Lion King

Asta nu înseamnă că e un proces ușor. În noaptea în care hotărăsc să le hrănesc, hienele se apropie cu prudență. Când una dintre ele decide că-i e foame, se apropie de mine suspicioasă, ca și cum aș fi gata să îi retrag carnea din fața botului în ultima clipă. Face pași înainte, înapoi, mișună în jurul meu. Apoi, după câteva minute de amușinat, se repede înainte ca un berbec și-mi smulge bățul dintre dinți, lăsându-mi în gură așchii. Cum a luat mâncarea, fuge cu ea în tufiș, în loc să aștepte să primească mai mult.

Hienele din Harar se îngrașă. În comparație cu bestiile urlătoare pe care le-am întâlnit pe câmp, cele dinăuntrul orașului au burtici umflate datorate turiștilor. S-au obișnuit să fie hrănite și nici nu mai apucă să li se facă foame. Dar pentru cetățenii orașului, hienele încă au semnificație profetică, iar haitele de hiene grase simbolizează pentru ei un viitor roditor. Chiar dacă nu sunt un semn de bunăstare de la Dumnezeu, hrănirile sunt un semn înduioșător că această cultură specială a Hararului a reușit să sfideze marginalizarea și sărăcia și să ajungă o atracție turistică în epoca modernă.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citește și Lentile şi limite