Cum se destrăbălau oamenii în Cartierul Roșu din Amsterdam, în anii '80

În ziua de azi vezi pe toate drumurile oameni cu aparate Polaroid care încearcă să convingă turiștii și petrecăreții să-și facă o poză și s-o plătească. Dar pe la sfârșitul anilor '70, artiștii Marc H. Miller și Bettie Ringma au fost primele persoane din Amsterdam care mergeau din bar în bar să-și vândă fotografiile Polaroid.

Cei doi s-au mutat din New York în Olanda în 1979 și au început să-și vândă polaroidele ca să facă un ban în plus. Pe parcursul acestei perioade, au surprins tot felul de fețe și locuri diferite din viața de noapte a Amsterdamului – din barurile marinărești din Districtul Roșu și cafenelele turcești până la clubul de travestiți Madame Arthur. Fotografiile lor ne oferă ocazia să aruncăm o privire într-o perioadă în care se purtau mustăți stufoase, se făcea sex în draci, iar bețivii își arătau veseli curul la aparatul foto.

M-am întâlnit cu Marc H. Miller, jumătate din duo-ul fotografic, ca să aflu mai multe despre polaroidele lor.

VICE: Cum ți-a venit ideea să vinzi polaroide în baruri?
Marc H. Miller: Mă mutasem cu Bettie în Olanda și aveam nevoie de bani. În New York văzusem pe cineva care vindea polaroide oamenilor de pe plajă. Am hotărât să facem și noi același lucru pe plaja din Zandvoort, dar evident că nisipul strică aparatul și era greu să ne tot târșâim prin nisip toată ziua. Apoi mai existau și tensiuni pentru că erau femei care făceau plajă topless și erau stresate când vedeau un aparat foto. Atunci ne-a venit ideea să mutăm afacerea în baruri și cluburi de noapte. Și așa am început.

Mergeați în numite baruri sau vă plimbați prin toate?
Mergeam din ușă-n ușă. Într-o noapte făceam Districtul Roșu, în alta zona Rembrandtplein. Făceam cu schimbul cu Bettie și de obicei făceam cam cincizeci de fotografii pe noapte. După o vreme, am dezvoltat niște trasee. Districtul Roșu era cel mai interesant și cel mai profitabil. Dar existau și subculturi interesante, cum ar fi barurile turcești.

În barurile acelea era altă atitudine. Când vedea că intrăm, patronii aranjau o zonă în care clienții puteau poza. Majoritatea își trimiteau fotografiile acasă în Turcia, la familii. Erau fotografii mult mai formale decât în alte locuri – era o formă mai convențională de portret.

Sunt și câteva fotografii nud în colecție. Așa de nebună era viața de noapte din Amsterdam pe vremea aceea?
Era un bar numit Café de Zon. Poate că e prea mult să-l numim bar de exhibiționiști, dar erau câțiva clienți fideli cărora le plăcea să se dezbrace. Dar când intri într-o cameră plină de bețivi cu un aparat foto, e clar că încurajezi exhibiționismul. Pentru o clipă, deveneau centrul atenției și fiecare făcea ce avea chef, în funcție de personalitatea lui. Unii își dădeau jos pantalonii, unele tipe își arătau sânii. Bănuiesc că și alcoolul îi încuraja.

Ați dat de belea uneori?
Dacă te uiți la poze, o să vezi că mulți voiau să se pozeze cu Bettie. Unele fotografii dezvăluie cât de dură și dementă era viața de noapte din Amsterdam. În fotografia cu tipul cu cuțitul ăla imens se vede că omul nu era tocmai pe creanga lui.

N-am avut niciodată un incident major, dar a fost o aventură. Din fericire, Bettie se pricepe bine să comunice cu oamenii și asta a contat mult – mai ales când venea momentul să le cerem oamenilor banii pe fotografii. Uneori asta era cel mai greu, să avem de-a face cu bețivi și să-i convingem să plătească.

Colecția n-a început ca un proiect artistic, dar până l-a urmă s-a transformat într-un astfel de proiect. Cum s-a întâmplat asta?
La început vindeam doar portrete. Motivul pentru care există colecția asta e faptul că ne-am dus la compania Polaroid într-o zi și le-am zis: „Vrem să facem o super expoziție aici, dacă ne dați niște film gratis." Polaroid ne-a dat cinci sute de poziții. Aceste fotografii sunt duplicat: făceam fotografia de două ori, pe una o vindeam și pe cealaltă o păstram.

La un moment dat, cineva ne-a aranjat o mică bursă ca să putem și filma proiectul în desfășurare. Am expus colecția de fotografii mai întâi în Amsterdam și mai târziu în New York.

Cum au fost primite fotografiile?
Expoziția din Amsterdam a avut loc într-o galerie mică, dar revista olandeză Nieuwe Revu a publicat un material de șase pagini cu fotografiile noastre. A fost o promovare bună. După ce a apărut articolul, oamenii ne urmăreau pe stradă. M-am întors cu Bettie în New York în 1981 și articolul a ieșit cu o lună înainte de plecarea noastră. În ultimele săptămâni, am făcut o grămadă de fotografii, câte 150 pe noapte, iar oamenii veneau după noi din bar în bar – era amuzant.

Dar am primit și feedback negativ la articol, de la un tip care ne-a învinovățit că l-a părăsit nevasta din cauza unei fotografii pe care o făcusem.

Aveați concurență?
Când am început, eram singurii care făceau polaroide în baruri. Dar în perioada în care ne pregăteam să plecăm, apăruse o persoană din Senegal care venise din Londra și făcea același lucru. Mai era și un băiat mut care făcea fotografii, și o femeie. Cred că articolul despre noi i-a inspirat și pe alții să încerce.

Crezi că fotografiile reprezintă cu acuratețe viața de noapte din Amsterdam din acea perioadă?
Simt că am surprins cu adevărat viața de noapte din anul acela. Mergeam prin toate barurile, iar imaginile sunt autentice. Oamenii alegeau să pozeze și ei hotărau cum – noi nu făceam decât să apăsăm pe declanșator. Na, eram și fotografi buni, deci făceam fotografii la o calitate mai mare decât alții. Dar cred că această colecție e, într-adevăr, un document unic al acelei perioade din istoria Amsterdamului.

Vezi mai multe polaroide și alte lucrări de-ale celor doi pe 98bowery.com.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Îți plac polaroidele? Mai avem:
Polaroidele românești sunt mai intime decât contul tău de Instagram
Fotografii polaroid nepublicate
Tom Bianchi și-a fotografiat paradisul gay înainte ca acesta să dispară pentru totdeauna