O infecție cu transmitere sexuală mi-a arătat prin ce calvar treci ca tip gay în România

O s-o spun din prima, ca să trec peste: sunt gay și, surpriză, fac sex anal. Recent, un partener sexual m-a anunțat că are gonoree așa că, evident, m-am gândit că cel mai probabil am și eu și ar trebui să mă testez. Așa am aflat că sunt pozitiv pentru gonoree și chlamydia, ceea ce în mod normal nu e chiar mare lucru – ambele se tratează destul de rapid cu antibiotice. Acum sunt pe tratament și probabil o să scap de ele curând, însă ca să ajung aici am trecut printr-un proces anevoios în timpul căruia n-am știut de multe ori dacă ar trebui să râd sau doar să mă enervez.

Am stat mult pe gânduri înainte să vorbesc public despre experiența mea cu infecțiile cu transmitere sexuală. Mi-am dat seama că reticența venea atât din stigmatul internalizat, cât și din teama că o să fiu judecat – fie că o să-mi facă slutshaming vreun prieten distant de pe Facebook, fie că actuali sau potențiali parteneri sexuali vor fi reticenți să mai facă sex cu mine, pentru că o să fiu văzut drept „infectat” și deci indezirabil. Însă situațiile absurde prin care-am trecut m-au făcut să-mi dau seama cât e de important să vorbim despre asta. Poate că așa o să ajungă să se schimbe mentalitățile și serviciile medicale de la noi.  

Înainte de toate, vreau să dau un pic de context despre cum funcționează lucrurile în alte țări. M-am mai testat de infecții cu transmitere sexuală în Statele Unite ale Americii, cât eram la facultate acolo, iar procesul a fost foarte simplu. Doctorul chiar îți recomanda s-o faci la fiecare șase luni, fie că ai sau nu simptome, iar testele erau incluse în asigurarea medicală standard oferită de facultate. Testarea dura în general 15–20 de minute, timp în care doctorul colecta probe de peste tot (adică orale, genitale și anale), iar rezultatele le primeam pe e-mail în câteva zile. La fel, în țări ca Anglia sau Olanda, procesul e rapid și simplu, și chiar există și clinici specializate pentru bărbați gay, gratuite și anonime, unde poți să-ți faci toate testele uzuale. Surpriză, în România lucrurile nu stau la fel. 

După ce am primit vestea m-am gândit că cel mai probabil am și eu infecția și ar trebui să mă testez. Aveam și ceva simptome, vag sesizabile, pe care ulterior le-am asociat cu gonoreea. M-am programat la un dermato-venerolog și mi-am imaginat că procesul va fi asemănător cu cel din SUA. Mi se părea o procedură standard, așa că inițial am mers la un dermato-venerolog recomandat de-ai mei. 

Ajuns acolo, reacția a fost departe de ce mă așteptam: doctorul mi-a spus că nu crede că am gonoree. Dialogul era scos dintr-o piesă de teatru absurd – eu îi spuneam că am făcut sex neprotejat cu cineva care are respectiva boală și am simptome, iar el, după ce m-a examinat cinci minute, mi-a spus că, de fapt, nu am nimic, sunt doar speriat și mi-am imaginat simptomele. Asta în contextul în care, mai ales pentru infecția orală cu gonoree, pot să nu existe simptome sesizabile, deci apariția simptomelor nici măcar nu e atât de relevantă. 

Când a văzut că insist, m-a întrebat: „dar ești sigur că persoana cu care ai făcut sex chiar are gonoree? Astea pot fi zvonuri! Există vreo dovadă?”. I-am explicat că omul a fost la doctor și e pe antibiotice acum, cu un diagnostic de gonoree. Ce motiv ar avea să mă mintă? Cât despre dovadă, ce era să facă, să-mi trimită raportul medical sau poze cu penisul în care să-și demonstreze simptomele?

Poate că acum situația sună amuzant, dar, retrospectiv, îmi dau seama cât de gravă ar fi putut fi. Probabil că majoritatea oamenilor n-ar fi insistat și s-ar fi dus liniștiți acasă, cu confirmarea de la doctor că nu au nimic. Poate și-ar fi continuat viața sexuală în mod normal, dând mai departe bacteria și altora.

După vreo trei încercări de a mă trimite acasă fără teste sau tratament, și după ce a văzut că insist să mă testeze măcar, doctorul s-a dus la laborator să întrebe dacă fac teste pentru ITS. Atunci mi-am dat seama că nici măcar nu știa unde se fac astfel de teste, deși asta e specializarea lui. La laboratorul din clinica respectivă nu se făceau astfel de analize, așa că m-a trimis la alta. Mi-a scris o rețetă pe care nu a menționat însă posibilul diagnostic, ci doar „se recomandă exsudat faringian și exsudat anorectal”.

Fericit că voi reuși să mă testez, m-am dus dimineața următoare la laboratorul recomandat. Într-o cameră mică de așteptare, cu alte câteva persoane, doamna de la recepție nu înțelegea inițial ce scrie pe rețetă. „Ce scrie aici?” „Exsudat anorectal”, am zis cu voce joasă. „Ce ați spus?” „Exsudat anorectal!”, am zis apoi tare, să fim siguri că aud și celelalte persoane de la coadă. „Noi nu facem așa ceva aici”, mi-a răspuns. 

O rog apoi să facem doar exsudatul faringian și îi spun că vreau în mod specific să-l testeze pentru gonoree. Îmi spune că asta se face exclusiv cu trimitere de la medic, eu îi arăt trimiterea, iar ea îmi răspunde că pe trimitere nu scrie nimic de gonoree, așa că nu mă poate testa. Insist și adaug că e absurd să nu mă testeze dacă eu cer analiza respectivă și mai și plătesc pentru ea. Mi-a răspuns că ea nu își poate asuma responsabilitatea de a face acest test fără trimiterea medicului. 

Nu știu despre ce responsabilitate era vorba, în condițiile în care era un exsudat faringian ca oricare altul – pentru streptococi, de exemplu, îl faci fără nicio trimitere. Așa că m-am dus acasă furios și am făcut un mic research. Am aflat că, în cazul gonoreei, majoritatea laboratoarelor prelevează probe doar din urină sau organele genitale – anal nu se face nicăieri și oral foarte rar, și doar cu trimitere de la medic. Nici pentru chlamydia, de altfel, nu se recoltează probe orale sau anale în majoritatea laboratoarelor. Practic, dacă ești gay, sau pur și simplu, faci sex oral sau anal, pentru tine nu există ITS, căci pare că singurele locuri unde e acceptabil să ai boli cu transmitere sexuală în România sunt organele genitale.

Mă gândeam cu groază că trebuie să mă întorc la medicul care nu mă credea că am gonoree, așa că am decis să-mi fac singur dreptate. Am scris „infecție gonococică” pe rețeta primită, încercând să imit scrisul medicului, și am mers cu ea la un alt laborator. Acolo, în sfârșit, mi-au făcut testul oral pentru gonoree. Spre surprinderea mea, primesc după câteva zile rezultatul negativ. Cu toate astea, n-am putut să stau liniștit, pentru că mult-doritul exsudat anorectal la care s-a strâmbat prima doamnă de la recepție nu s-a putut face nicăieri. 

Atunci am început să caut alte recomandări de medici, în special printre prietenii din comunitatea LGBT, și am dat de un doctor care, conform zvonurilor, făcea toate testele de ITS, cu prelevare din toate orificiile, fără prea multe întrebări și complicații. Am hotărât să merg la clinica privată, chiar dacă lucrează și în sistemul de stat. Am vrut să termin mai repede cu povestea asta, care deja se lungea de două săptămâni, și să evit momentul awkward în care ar fi trebuit să-i zic doctoriței mele de familie, care mă știa de când eram bebeluș, că probabil am gonoree.

Într-un final, experiența a fost una normală – mi-a luat toate probele necesare și m-a testat pentru mai toate infecțiile cu transmitere sexuală. Sigur, partea mai puțin normală a fost când am ajuns la recepție și mi s-a spus cât am de plătit. Totalul a fost vreo 2 300 de lei, o parte considerabilă a economiilor pe care le făcusem pe 2021. Nu o să intru acum în discuția despre cât de înfricoșător e că sănătatea se privatizează din ce în ce mai mult și devine un bun accesibil doar celor cu bani, deși ar trebui să fie un serviciu complet gratuit. Mai mult, din ce am aflat ulterior, și la stat ar fi trebuit să plătesc pentru mare parte dintre testele pe care mi le-am făcut, pentru că nu intră în asigurarea standard. Pe scurt, cum nu se poate mai rău. 

Într-un final glorios, am primit rezultatele analizelor – după cum spuneam, am ieșit pozitiv la gonoree și, ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns, la chlamydia. Recunosc că, dincolo de îngrijorarea și anxietatea aflării rezultatului, am avut și un sentiment de victorie, mai ales față de primul doctor care pur și simplu nu voia să mă creadă. Acum sunt pe tratament și, sper eu, saga ITS se va termina curând.

N-o să mint, experiența a fost horror. Pe măsură ce-am vorbit despre ea am aflat și despre alte persoane care au trecut prin experiențe similare – de la dat sute de euro pe analize care nu sunt decontate de casa de asigurări la comentarii intruzive despre cum fac tinerii prea mult sex oral în ziua de astăzi.

După ce i-am povestit despre situația asta, mama mi-a ținut morală o oră despre importanța sexului protejat. Și eu susțin asta cu tărie. În același timp, boli precum gonoreea sau chlamydia se pot lua și din sex oral – care poate fi și el protejat, cu toate că nu e întotdeauna cea mai plăcută senzație – și chiar și din sărut. În concluzie, protecția trebuie să vină întotdeauna prima, dar pentru cazurile în care, dintr-un motiv sau altul, nu te-ai protejat, e super important să te testezi pentru orice suspiciune.

Cu toate că în România procesul nu e prea ușor, există ONG-uri precum Sens Pozitiv sau ARAS care te pot ajuta să te testezi sau să ajungi la un medic care știe ce face. Și la ACCEPT, organizația din care fac parte, plănuim ca până la finalul anului să finalizăm o bază de date de medici LGBTQ+ friendly, așa că o să ne poți scrie pentru recomandări. 

Când vine vorba despre educație sexuală sau sistemul de sănătate, România are probleme structurale extrem de mari, dar cred că lucrurile se pot schimba, încet–încet. Sper ca tot mai mulți medici să ajungă să învețe despre nevoile persoanelor LGBTQ+, ca analizele pentru infecții cu transmitere sexuală să fie complet decontate și, de ce nu, să avem și noi o clinică pentru ITS-uri specializată pentru bărbați gay, unde să te poți testa rapid, gratuit și anonim, fără explicații sau shaming. Ba poate chiar o să avem într-o zi și campanii de prevenție inițiate de stat și educație sexuală în școli, ca oamenii să fie informați despre lucrurile astea și cum să le gestioneze. Cum ar fi? Dar ca să ajungem aici e nevoie să vorbim cât mai tare și răspicat.