Emoji-urile m-au ajutat să-l înțeleg pe tata

Când maică-mea a fugit de un război civil din Liberia în SUA, nu era sigură că-l va mai vedea vreodată pe taică-miu. El era senegalez și nu voia nici în ruptul capului să plece cu ea. Mai târziu mi-a spus că au rămas în contact inițial și că vorbeam cu el în franceză. Pe cât de mult putea un copil de doi oricum. Eu cu siguranță nu-mi mai amintesc asta, deși știu că am pierdut contactul cu el până de curând.

Acum, proaspăt reconectați, aproape fiecare mesaj pe care i-l trimit lui taică-miu vine cu un emoji de un fel – de obicei cele care sper să evoce exuberanță sau un fel de fericire generală legată de unele lucruri. El răspunde cu un deget ridicat sau o inimioară sau – favoritul lui – puiul desenat care rânjește. Fiindcă nu sunt o vorbitoare de franceză fluentă și engleza lui este la fel de rudimentară, adesea ne lovim în conversații de probleme dintre cele mai uzuale.

Odată, m-a întrebat dacă am birou la muncă. Uitasem cuvântul franțuzesc pentru birou și i-am recunoscut treaba asta. M-a tachinat spunându-mi că trebuia să studiez limba lui maternă mai mult și mi-a trimis un gif cu un mic personaj la un birou împreună cu o poză cu propriul său birou de unde muncea. Am înțeles imediat și pentru că mă simțeam ridicol că am uitat un cuvânt simplu, i-am răspuns cu o poză cu descrierea: „Ăsta este biroul meu” și am adăugat un emoji cu lacrimi de fericire pentru orice eventualitate. De obicei îi trimit mesajele pline de greșeli gramaticale în franceză și fraze incorecte decât să intru pe Google Translate – și astfel ajungem la un schimb de replici despre un concept sau termen, care ține în funcție de cât de prost înțeleg eu ceva.

Mă bazez pe emoji când comunic cu el. Iar modalitatea asta este potrivită pentru a acoperi diferențele dintre limbi pe internet, conform lui Salikoko S. Mufwene, un profesor de lingvistică la University of Chicago care este specializat în comunicare și lingvistică evoluționară.

„De regulă arătăm prin intermediul limbajului corpului și al expresiilor faciale fie că suntem supărați fie fericiți și așa mai departe și nu contează dacă ești japonez, chinez, senegalez sau francez: îți vei da seama de asta”, a spus Mufwene. „Și fix asta fac emoji-urile.”

Pentru că emoji-urile sunt în esență imagini, Mufwene spune că asta le permite să funcționeze similar cu limbajul corpului. Pentru că sunt asemănătoare fizic cu ce reprezintă, iar în cazul expresiilor faciale pot servi drept o traducere brută a sentimentelor cuiva. Totuși, emoji-urile au și o semnificație dincolo de nivelul literal. Laurel Macknezie, un profesor asistent de lingvistică la New York University, mi-a explicat că familiile au adesea propriile semnificații de grup pentru emoji, fraze sau gesturi. Practic, folosesc emoji ca să-și construiască propria limbă.

Asta e adevărat și pentru Zoe Haylock, în vârstă de 21 de ani din Palmdale, California, fiica unor imigranți din Belize, care spune că tatăl ei îi trimite adesea un singur emoji sau un bitmoji în fiecare zi. Această practică a început odată cu facultatea, după ce tatăl ei a venit la o ședință cu părinții. „Înseamnă că se gândește la mine sau că-și face griji și ăsta este un lucru drăguț”, mi-a spus Haylock. În cazul studentei de la New York University, Elli Hu, în vârstă de 20 de ani, limba familiei sale este legată de lucruri cum ar fi discuțiile cu bunicii ei. Hu spune că atunci când vorbește mandarină cu bunicii, ei adesea sar la shanghaineză pe la mijlocul conversației, pe care Hu nu o vorbește. „Deci cam pe la jumate îi pierd”, a spus ea.

Definește în mare limba familiei sale ca fiind bazată pe glume din toate limbile sau miștouri la adresa ei sau ai altor membri din familie. Emoji-ul cu trandafirul, în particular, a ajuns să reprezinte în familia ei: „Suntem mândri de tine” sau „ai făcut o treabă bună”. În afară de asta, Hu arată că seriile de stickere WeChat sunt acum sinonime cu ea în grupul de chat al familiei.

„Sunt aceste stickere umanoide cu o broască și un cal care dansează și fac căcaturi ciudate ca reacții”, a spus Hu. „Pe o parte dintre ele le folosesc mai mult și cred că familia mea știe ce vreau să zic dacă le trimit o broască. Pur și simplu știu – fiindcă cred că mai multe gesturi sunt foarte eu”.

Rachael Tatman, o cercetătoare a cărei pregătire academică este în sociolingvistică numerică, spune că glumele dintre prieteni sunt foarte similare cu limbajul din familie. „Practic, cu cât două persoane au mai multe experiențe împreună, cu atât schimbă mai multă informație”, a explicat Tatman. „Asta înseamnă că ai nevoie de mai puțină informație să vorbești despre un anumit eveniment. În termeni de informație teoretică, există mai puțină entropie.”

Adesea mă gândesc că, dacă aș fi fost mai apropiată de taică-miu, aș fi avut șansa să-l am aproape în copilărie. Oricum, pot să mă folosesc de ceva atât de simplu precum emoji ca să unesc prăpastia care ne divide și să contruiesc conexiuni mai profunde cu el în proprii mei termeni. S-ar putea să fie doar un emoji zâmbăreț, dar ține locul pentru fiecare dată când tata nu a avut șansa să-și vadă primul născut zâmbind. Sunt recunoscătoare pentru asta. Schimbatul codului – sau schimbatul modului cum vorbim în funcție de cine ne ascultă – nu este un concept nou, dar ce s-a schimbat este modalitatea prin care o facem.

Această tehnologie încă evoluează, ceea ce înseamnă că traducerile nu sunt mereu perfecte. S-ar putea să avem glume specifice cultural care nu se prind sau tata va folosi o frază pe care eu nu o știu. Totuși, emoji sunt acolo pentru când mă plâng de căldură și trimit soare sau el mă felicită de Ziua Independenței Liberiene cu un emoji petrecăreț. Mai sunt multe dăți când cele mai simple mesaje dintre noi ajung într-un punct mort din cauza barierei lingvistice. Dar de fiecare dată când depășim acele bariere, podul pe care îl clădim între noi devine mai puternic și mai valoros.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.