Cine erau și cum arătau hipsterii de acum o sută de ani din România

Când un flirt la gard pentru care te-ai îmbrăcat ca un dandy sfârșește cum nu te așteptai, iar tu pleci ofensat, crezându-te demn, se întâmplă așa:

Aici Caragiale ne zugrăvește un hipster de la țară din vremea lui, în stare să sufere, precum cei de azi, cu piciorul strâns în menghina unor încălțări noi, prea mici, nepotrivite. Sau, cum o spune un narator de-al meu:

Sociologul și antropologul știu însă că nu există nimic de râs, ba chiar nimic original în diferitele ipostaze ale dandysmului, care, precum evoluția limbilor, sunt fatale și imprevizibile.

Revolta prin vestimentație a existat dintotdeauna. Cei din generația mea, cu părul lung și zorzoane occidentale rău purtate, erau opriți pe stradă de miliție, cu admonestări paterne, sau cu amenințări de trimitere la ocnă, ca niște paraziți sociali. La fel cum, în Afganistan, în vremea talibanilor, exista moda printre băieți și anumiți frizeri ce operau marginea legalității, să umfle o frizură cu meșă pe frunte à la Leonardo DiCaprio în Titanic.

Metrosexual, lumbersexual, hipster, dandy… În realitate, nu există provocare vestimentară în sine, ci doar prin raportarea la complexul estetic acceptat de grupul social ca fiind „normalitatea”, lucru remarcat și de Adriana Babeți, care a scris o carte întreagă, Dandysmul. O istorie.

La noi a existat, de pildă, acel neverosimil personaj Sergiu Malagamba, născut în Chișinău în 1913, de origine armeană, baterist de jazz și compozitor, care a fost vreme de decenii un simbol al eleganței și originalității vestimentare. Cum spunea pianistul de jazz Johnny Răducanu, vorbind despre Malagamba (a cărui originalitate era întărită și de numele de familie italian, deși era armean):

Gândeam la toate astea privind meciul de fotbal Belgia – Anglia pe care l-am comentat pentru VICE, când am remarcat importanța cromatică și simbolică a uniformelor, de pildă faptul că portarul belgienilor era îmbrăcat în negru, ca moartea, dar cel al brazilienilor purta verde fistichiu, ca un muțunache.

Dincolo de faptul că tricourile echipelor de fotbal au avut întotdeauna o estetică atroce, mi-am explicat pe dată de unde a venit în română adjectivul ăsta fistichiu: din sec. XVIII-XIX, când au apărut, purtați de ipochimeni fanarioți, primii pantaloni verzi spălăciți, ca fisticul, pistache, pistaș.

Cei cu pantaloni sau surtuc de culoarea fisticului erau dandies și hipsterii epocii, fistichiii.

L-am avut apoi pe Mateiu Caragiale, cel care întreținea o complexă relație simbiotică de amor-ură cu tatăl său, menționat aici la început. Mateiu a suferit întotdeauna de a nu fi fost vlăstar de nobil, motiv pentru care imagina tot soiul de personaje excentrice.

Astfel, în povestioara Remember, primul lui text publicat vreodată, Mateiu își rezumă întreaga admirație pentru un dandy autentic, asumat, în portretul acelui spectral personaj cu sexualitatea ambiguă, Aubrey de Vere, prezentat astfel:

Cititorul pricepe că personajul e, de fapt, un transvestit sau un transsexual, pentru că deodată tot el apare ca:

O femeie înaltă, cu un bogat păr roșu sub o pălărie mare cu pene, o femeie slabă și osoasă, fără șolduri și fără sâni, într-o rochie strâmtă de fluturi negri.

Ultima vedenie a personajului fiind:

„De data asta întrecuse orice măsură. Oricum, nu se iese astfel în lume. Pudra cu care își văruise obrazul era albastră, buzele și nările și le spoise cu o vopsea violetă, părul și-l poleise, presărându-l cu o pulbere de aur, iar ochilor le trăsese jur împrejur largi cearcăne negre-vinete ce-i dădeau o înfățișare de cântăreață sau de dănțuitoare. Încolo, îmbrăcat tot fără cusur, în frac albastru, sub mantaua ușoară de seară, cu orhideea la cheutoare, nelipsindu-i nici brățara de la mână, nici inelele din degete.”

E greu de spus în ce măsură Mateiu Caragiale se inspira din Baudelaire cel din viața reală, de pildă, cunoscut pentru ținuta sa extravagantă, precum cravata sang de boeuf, sânge de bou, pe care o purta, cum ne-o spune în detaliu Ernest Raynaud în Baudelaire et la religion du dandysme.

Mateiu însuși, deși nu avea mijloacele de a trăi și a se îmbrăca precum acel personaj al lui Huysmans, Des Esseintes, din romanul A rebours (În răspăr, personaj copiat de Boris Vian în Spuma Zilelor), putea să apară în lume, cum o spunea un contemporan:

De-a lungul secolelor, în Evul Mediu și Renaștere, modele s-au succedat într-un ritm amețitor, fiind extrem de diferite și conflictuale de la o perioadă la alta, ba chiar și între perioade, dacă e să adaptăm conceptul acelei minunate femei istoric care fost Frances Yates, cea ale cărei studii despre Renaștere și arta memoriei l-au influențat atât de mult pe răposatul Ioan Petru Culianu și care a inventat conceptul de: „timpul dintre perioade” („time between periods”).

Pe scurt, suntem atât de obișnuiți cu împărțirea istoriei în mari „perioade” (Antichitate, Ev Mediu, Renaștere, Iluminism etc.) încât avem impresia că s-a întâmplat ceva în punctul de „trecere”.

În realitate, cei care trăiau atunci, în „timpurile dintre perioade”, nu percepeau nicio schimbare afară de cea vestimentară (deși puteau scoate eternele și universalele văicăreli că „înainte lumea se îmbrăca mai frumos”). Nimeni n-a oftat vreodată ușurat:

„Ah, ce bine că ieșim din Evul Mediu!”

Frances Yates a studiat și a scris așadar despre succesiunea vestimentației din „timpurile dintre perioade”. Ca ăsta pe care îl trăim acum, unii mai puțin elegant decât alții.

Ba chiar, Ioan Petru Culianu, dacă tot l-am pomenit, care a preluat atât de mult de la Frances Yates, scrie undeva, vorbind despre moda originală din epoca Renașterii italiene, că orășencele tinere și înstărite, echivalentul hipsterițelor de azi, aveau piercinguri și inele în sfârcuri… Practic nimic nu se inventează.

Și noi l-am avut pe domnitorul Petru Cercel, care se îmbrăca precum nobilii de la curtea Franței și purta agățată de ureche o piatră scumpă cât un ou de porumbel.

O ținută asumată total și nonșalant, oricât de extravagantă, ajunge să facă parte din personaj. Nu mai râde nimeni de tricourile și maieurile mele, pentru că eu le port nepăsător, la fel cum am în permanență jumătate din nasturii cămășii descheiați, ca în această fotografie împreună cu fostul șef al Comisiei Europene Jose Manuel Barroso.

Unii zic că aș fi un dandy, ceea ce înseamnă în mod automat un gentleman, termen care pentru Oscar Wilde avea o definiție foarte simplă:

„Un gentleman e cineva care știe sa cânte la cimpoi, dar se abține. ”

Scurt dialog:

„Dan Alexe, tu știi să cânți la cimpoi?
Da.”