Am fost la festivalul cu cele mai tari tocane de halit în România

„Hai, Uico, faci o poză cu mine?”, întreabă un român cu înfățișare tipică: un pic de burtă, tricou de fotbal și un pic de mustață. E puțin peste ora prânzului, iar foamea îmi e amplificată de mirosuri seducătoare de legume călite în care se scaldă carne și cartofi. Sau alte produse bogate în amidon.

Sunt lângă taraba lui Uica Mihai instalată în Buziaș (Timiș), la „Festivalul papricașului și vinului, ediția a X-a”. Cică-i și al țuicii, deși oferta de produse etanolice nu e foarte variată. Uica învârte la gulașul cu găluște și-i răspunde, într-un final, „Hai, ciacio, la poză. Să nu te mai uiți la cinere, că uite ce nevastă ai”. „Hai să ce țuc acum că ce-am lăudat”, se adresează doamnei, „că două zile numa babe am țucat.”

Ziua însorită de octombrie a îngroșat rândurile celor 7 000 de locuitori ai orașului cu încă vreo câteva mii. În 2014, când am fost ultima dată, festivalul s-a ținut în parc și am prins doar niște cartofi prăjiți și alte banalități de tip fast food. Însă tura asta am fost să găsesc și să-ți prezint cele mai speciale rețete.

Prima oprire o fac însă ritualistic la Izvorul lui Moș Bizieș, unde apa minerală și carbogazoasă curg natural în mijlocul parcului dendrologic. Orășelul îmi e familiar și drag, că de mic veneam aici cu bunicii. Ei la tratament și odihnă, eu la hrănit veverițe și mai târziu la zburdat și anturat cu alți copii pe care nu-i voi revedea niciodată.

O iau pe aleea principală din parc către murmurul evenimentului. Deși turiștii ciocănesc nucile una de alta ca să atragă animalele cu coadă stufoasă, probabil că agitația le ține sus în copaci, în căsuțele special amenajate. Dacă în anii trecuți păreau dispărute, la o tură cu bicicleta de-astă vară am observat că ele au reapărut. „S-o fi ținut Primăria de cuvânt și o fi repopulat parcul”, mi-am zis.

Dau o tură de control și inventariere, după care mă opresc lângă taraba lui Uica Mihai, care e fix lângă scenă. Uica (unchiu’, din sârbescul „ujko”) învârte la un gulaș cu găluște, iar eu decid cu fotografa că suntem suficient de înfometați încât să ne așezăm la masa de prânz.

Rețeta uicii, într-una din excursiile sale

Porția e suficient de mare și sățioasă. Vine cu o salată de varză și niște pită ca garnitură. E gustoasă, dar Florina observă că s-au zgârcit un pic la legume. Eu nu comentez, că ea e vegetariană și nu i-au pus carne, dar mi se pare că partea ei mi-au pus-o mie.

Uica Mihai e un mic star local. Toată lumea trece și se trage-n poză cu el. „Hai doamnă, pozează-mă, să se vadă că-s tânăr în lingură!” „Ați fost la spectacol pe malul Begăi”, chestionează o probabil fană. „Da, da, da. Când s-or urcat ăia cu bicicletele-n cer. Tot la fel de nărozi ca mine”, replică bucătarul. Are emisiune la Radio Timișoara, canal pe YouTube și blog. Pe masă, lângă ceaun, are broșuri culinare. Așa că se explică toți curioșii din jurul său.

Începe recitalul de muzică populară. Eu îmbib ultima coajă în zeamă, după care lăsăm loc următorilor gurmanzi. Carnea a fost moale, iar salata de varză s-a completat la fix cu găluștele de o duritate potrivită. Merită laude rețeta uicăi.

Mergem să ne alimentăm burțile cu bere și portofelele cu cash, că-ți dai seama că nu-i urmă de POS, contactless sau alte tehnologii în zona bâlciului. Mai trag cu ochiul la dus și la-ntors. Pe lângă rețete de papricaș cu salam, chestii cu vițel sau vânat, rețetele par destul de standard, în concordanță cu gustul publicului.

Așa că oprim lângă ceaunul lui Uică Colă și prietenii săi, care își fac reclamă cu porcul vietnamez. O fi de la criza cauzată de pesta porcină. „Cât e?”, întreb. „Cât vrei”, îmi zice. „Vreau jumate”, îl anunț. „Da-ți pun tot”, ofertează el. „Nu, că deja-s plin.” Drept, ceaunul lui e pe terminate, iar mâncarea abia călduță. Așa că-l lovesc cu 10 lei și-l fac și de o pită cu untură peste care îmi pudrez boia. El aruncă un pumn de castraveți murați, iar toată lumea e fericită.

„Adică unchi, ca la Mihai”, îi explic Florinei ce-nseamnă uică. Se strică fericirea. Mai mult în glumă decât în serios, Colă zice să nu mai trecem pe-acolea când aude numele rivalului. Până și festivalul papricașului are propriile sale lupte politice și tactici diplomatice.

Mă pun în cur lângă un copac și încep a doua degustare. Rețeta lui Colă e cu morcov și ciuperci tocate și se laudă că-i „ca la Racovița”. Bun, chiar și așa, mai puțin fierbinte.

Mai încolo, un cuplu de bătrânei cărunți n-au prins același pont ca mine. „Mâncă, tu, că costă 30 de lei”, îi zice el.

Mergem apoi mai departe de nebunie, către strada principală, adiacentă intrării în bâlci. Un amerindian cu pene cântă într-un nai specific, în fața unui steag arborat cu Ecuador. Are și spre vânzare tot felul de obiecte. Ne zice-n română că merge mai prin toată Europa, deși s-a stabilit în Germania.

Peste drum, La Casa de Juan oferă „gulaș cu pui”. Aflasem de la un prieten că e chiar rețetă mexicană, cu ardei gras roșu și galben, morcov, porumb și chipotle (ardei iute jalapeño uscat la fum). Peste, niște ceapă și o felie de castravete murat, iar lângă, un sos Juan Especial, făcut de ei chiar în Timișoara.

„Ieri n-am vândut nimic”, îmi explică triști, „că lumea nu prea e atrasă când vede mexican. De-aia am scos. Azi am mai dat ceva, dar poate nici locul nu-i cel mai bun”. Gust și le răspund că-s fraieri cei speriați de nou, după care trag un pic de aer ca să mai sting iutele.

Ne mai plimbăm un pic prin orășel. Simt că deja-s arhiplin. La scenă se anunță câștigătorii. „Marele premiu: La Verde Bucătaru. Hai, prietene, hai să-ți iei vinu'. Hai și Terasa Nora” - sunt chemați reprezentanții unuia dintre cele mai mari restaurante din Timișoara. E prezent la festival cu două tarabe foarte lungi.

Nimerim prin spatele scenei, unde vedem printre ruinele stațiunii femile în port popular care se pregătesc de spectacol. Dincolo, deși tricolorul domnește în fața scenei, pe ea cântă o sârboaică. După ea, urmează la lălăit în română domnul Maghiari.

Nu mănânc de la Nora sau Verde, că trebuie să ne întoarcem în oraș. Dar nu înainte de a sta la coada cea lungă care s-a adunat în fața Grupei de Vânători. „Deja am preparat la ediția asta trei mistreți și-un căprior”, îmi zice unul dintre ei. Vreau doar juma’ de porție, dar mă las combinat la una întreagă, cu gândul că o consum în oraș.

Într-adevăr, dintre toate cele probate, mi s-a părut cel mai bun ca gust. Poate și că atunci când am mai mâncat vânat, era mult de mestecat la cerbul ăla. Drept, era cu paste, nu îmbăiat într-un papricaș gras. Legumele nu le-am distins prea bine, că le aveau pregătite separat sub formă de pastă gata călită, care era doar încălzită.

După tot acest răsfăț, la desert nu am mai putut băga decât un bumb roșu și-unul alb. Triferment și-un Colebil, cei mai de nădejde prieteni ai românului.