Moby fotografiază primul cult post-apocaliptic din lume

Când Moby s-a mutat din New York într-un castel din Hollywood Hills construit în 1927, a fost inspirat să creeze atât un album cât și o serie de fotografii, care lucrează în tandem pentru a ilustra două laturi foarte diferite ale Los Angelesului. Albumul Innocents a fost lansat în octombrie anul trecut, iar expoziția cu fotografiile care îl însoțesc se deschide zilele următoare la galeria Project din Hollywood. Când am primit un mail de la agentul de presă al lui Moby în care eram întrebat dacă VICE vrea să scrie despre eveniment, m-am bucurat imediat că voi avea ocazia să vorbesc cu omul despre diferențele dintre artă și muzică, despre subiectivitatea simbolurilor și despre cum a ajuns să-și imagineze primul cult post-apocaliptic din lume.

VICE: Salut, îl caut pe Moby.

Moby: Moby la telefon.

A, perfect. Să trecem direct la treabă atunci. Ce îți oferă fotografia ca mediu și nu îți poate oferi muzica?

În multe feluri, fotografia și muzica par să nu aibă legătură una cu cealaltă. Muzica se întâmplă într-un timp anume, iar în cazul fotografiei, privitorul alege cât timp se uită la fotografie.

Da, fotografia e cumva anti-timp. Ce te-a atras la mediul fotografic în primul rând?

Am început să fac fotografii pe la zece ani. Unchiul meu era fotograf la New York Times și îmi dădea echipamentul lui învechit. Primul aparat foto pe care mi l-a dat a fost un Nikon F care călătorise prin Vietnam. Am crescut printre artiști vizuali. Mama era pictoriță, iar un alt unchi era sculptor.

Fotografia reprezintă pentru mine o decontextualizare dubioasă a semnificanților semiotici. N-ai cum să spui chestia asta fără să sune a replică de student care se dă sofisticat.

Sunt niște cuvinte foarte exacte.

La nivel molecular, în miezul ei, muzica e doar molecule de aer care lovesc urechea puțin diferit. Dar modul în care o faci poate face pe cineva să plângă sau să râdă sau să-și tundă părul sau să-și schimbe părerea. Când mă uit la fotografie, îmi dau seama că e doar reflexia și refracția luminii, dar oamenii au reacții emoționale foarte profunde la ea. O fotografie e doar o bucată de hârtie cu pixeli pe ea, dar poate transmite multe lucruri.

Crezi că fotografia poate avea o putere la fel de mare ca și muzica?

E o chestie colectivă – uneori cădem cu toții de acord asupra puterii unei imagini. Și bineînțeles că sunt o ființă umană, așa că reacționez la lucruri. Dacă văd o fotografie cu un călugăr vietnamez care și-a dat foc, bineînțeles că am o reacție viscerală la asta. Dar apoi mă dau un pas în spate și mă întreb ce mi-a provocat reacția, pentru că, la urma urmei, mă uit doar la o bucată de hârtie. Sunt fascinat de modul în care crearea unei imagini mă afectează emoțional și modul în care printarea unei imagini îi afectează pe alți oameni emoțional. În străfundul inimii, mi-am dorit mereu să merg la Brown să studiez semiotica.

Sunt foarte interesat de relațiile dintre semnificanții dintr-o imagine: când iei semnificanți convenționali, ușor de înțeles și îi compari și îi pui în contrast în același timp. Una dintre fotografiile din expoziție e o persoană într-un supermarket cu o mască de maimuță înfășurată într-un cearșaf. Folosesc ceva banal, cunoscut de toată lumea – un supermarket din suburbii – dar introduc o variabilă inexplicabilă. E foarte simplu – o mască și un cearșaf și o siluetă umană, dar te face imediat să-ți pui întrebări. Oare e intenționat? E amenințător? Vrea să fie amuzant? Oare ce reprezintă? Asta mi se pare cel mai palpitant la fotografie.

Pentru că fotografia se petrece într-un moment anume înghețat, are potențialul de a fi mai ambiguă.

Îmi place la nebunie arta ambiguă. Mă enervează artiștii care încearcă să mă ducă la concluzia pe care au tras-o ei. Dacă văd o fotografie cu un copil înfometat pe marginea drumului în Bangladesh, mă bucur că un jurnalist documentează nedreptatea, dar mi se pare că face un efort prea mare să mă conducă spre o concluzie. E cumva pedant. Prefer să mă confrunt cu ceva ambiguu care să-mi permită să ajung la propria concluzie.

Ultima ta serie de fotografii, Destroyed, a fost de tip documentar. Ai făcut-o natural, în timp ce-ți vedeai de viața ta. Acum am impresia că faci imagini ceva mai regizate.

Așa sper. Trăim într-o lume foarte ciudată. Există atâția fotografi grozavi care documentează ciudățenia lumii în care trăim. Și mie îmi place să fac asta, dar e foarte satisfăcător din punct de vedere creativ să-ți construiești propriile imagini și propria poveste din ele. Poate e din cauză că nu știu să fac filme. Nu pot fi realizator de filme sau regizor, dar știu să fac fotografii. Așa că asta e încercarea mea de a face film. Creez o poveste din 12 imagini nemișcate.

Cum vezi relația dintre album și fotografie?

Ambele sunt rezultatul mutării mele în Los Angeles. Dar amândouă reprezintă două laturi foarte diferite ale LA-ului. Muzica de pe album are o dulceață. Sper că nu e prea zaharisită totuși, dar e delicată în mare parte. În timp ce arta are pentru mine o ciudățenie deconcertantă.

Pentru mine, LA este aceste două lucruri: pe de o parte e sentimentul de acasă, și pe de altă parte, o ciudățenie deconcertantă. Sunt oameni care locuiesc în căsuțe drăguțe lângă Silver Lake și fac cumpărături de la piața fermierilor și există și Marea Salton, Joshua Tree și câteva milioane de metri pătrați de deșert unde nu există viață.

Fotografiile sunt sinistre.

Măștile sunt sinistre pentru mulți oameni, dar de fapt sunt neutre. E doar o bucată de plastic în diferite forme. Vreau ca cineva s-o privească și să aibă o reacție condiționată și, dacă e posibil, să se întrebe ce i-a provocat reacția aceea.

M-am lăsat de băut acum cinci ani, dar în 2004 m-am întâlnit cu toți prietenii mei să ne uităm împreună la rezultatele alegerilor. Cu toții lucraserăm la campania pentru Kerry și când am văzut rezultatele, m-am îmbătat și am luat o grămadă de droguri. Stăteam în fața televizorului și prietenii mei plângeau toți, erau foarte supărați că ieșise Bush din nou. Am avut revelația asta că stăteam acolo, distruși emoțional, din cauză că această cutie din sticlă și pixeli se purta oarecum diferit atunci când era pornită față de atunci când era stinsă. La urma urmei, nu era decât o cutie de metal cu sticlă și electricitate.

Imaginile arată sinistru mai ales din cauza conexiunii pe care o faci cu cultele religioase prin cearșafuri și măști.

Am cumpărat castelul ăsta vechi din 1927 din Hollywood Hills. Dacă aș fi ceva mai ambițios, aș găsi o metodă de a mă reinventa ca lider de cult. Dar nu vreau să fiu lider de cult și nici nu cred că am stofă de așa ceva. Dacă aș fi avut o copilărie nefericită și aș fi ceva mai dezechilibrat emoțional, mi-aș folosi castelul ca sediu pentru un cult.

Din punct de vedere istoric, multe culte au fost pre-apocaliptice. Oamenii au mereu impresia că apocalipsa o să vină peste ei, iar liderii au găsit un secret care să-i protejeze. Ideea din spatele expoziției Innocents e că apocalipsa a avut deja loc, iar acesta e primul cult post-apocaliptic din lume.

Cultele spun multe despre noi ca specie – nevoia noastră de apartenență la un grup, nevoia noastră de a socializa cu alți oameni și dorința noastră de a ceda autorității aproape oricui își asumă rolul de lider. Multe culte sunt caracterizate de o anumită inocență, o naivitate. Toți oamenii ăștia delicați, bine-intenționați, se adună la un loc și își pun haine ciudate și susțin că cred în același lucru și că au acces la un lucru la care alții nu au acces. E ceva înduioșător la chestia asta. Bineînțeles, nu atunci când se sinucid sau omoară alți oameni.

Asta nu s-ar întâmpla niciodată în cultul tău?

Tocmai de asta aș fi un lider de cult nepotrivit! Probabil i-aș lăsa pe oameni să facă orice au chef.

@matte_mag

Traducere: Oana Maria Zaharia