Cum a încercat Putin să controleze internetul

Rusia se află în plin proces de redactare a noii doctrine privitoare la siguranţa informaţiei, care urmează să fie adoptată în 2016. În textul acesteia, internetul este definit ca o potenţială ameninţare pentru stabilitatea regimului politic.

„Serviciile secrete" precum şi „ONG-urile controlate de statele occidentale" se folosesc de informaţii şi de tehnologiile de comunicare (eufemismul rusesc pentru internet) „pentru a submina suveranitatea şi integritatea teritorială" şi „pentru a destabiliza mediul politic şi social" al altor state, scrie în schiţa documentului, publicată de cotidianul rus Kommersant săptămâna trecută.

Teama de ce se petrece pe internet şi de potenţialele consecinţe ale acestuia pare să ia amploare în interiorul Kremlinului, dar, în acelaşi timp, reflectă o preocupare destul de veche a autorităţilor ruse, pentru că internetul, datorită caracterului lui global şi nivelator, a reprezentat o provocare pentru serviciile secrete ruse, urmaşele directe ale KGB-ului, timp de decenii.

În anii '90, când internetul din Rusia era folosit mai mult în domeniul telecomunicaţiilor, lucrul ăsta presupunea că informaţiile, inclusiv cele sensibile, circulau pe o reţea construită de americani cu tehnologii americane. Generalii ruşi au afirmat în mai multe rânduri că internetul este o ameninţare directă la securitatea naţională.

În anii 2000, odată cu proliferarea site-urilor şi reţelelor sociale, argumentul serviciilor secrete ruse a căpătat altă formă: internetul este alcătuit, în primul rând, din conţinut generat şi stocat de americani. Pentru regimul lui Putin, asta însemna că fortăreaţa Rusiei avea o breşă imensă, care trebuia acoperită în cel mai scurt timp.

În acest fragment extras din lucrarea The Red Web, publicată de curând, Andrei Soldatov şi Irina Borogan descriu modul în care Kremlinul a încercat să rescrie regulile internetului, pentru a-l face mai „sigur", în accepţiunea serviciilor secrete ruse.

Vladimir Putin era convins că toate lucrurile din lume, inclusiv internetul, au o structură verticală, ierarhică. Era, de asemenea, convins că internetul e controlat de sus de către cineva. Mai mult, suspecta că Statele Unite conduc internetul, despre care credea că e doar un proiect CIA.

Putina voia să pună capăt supremaţiei americanilor.

După cum a încercat să schimbe regulile în Rusia, la fel a încercat să le schimbe şi pentru restul lumii. Scopul final era să determine celelalte state, în special SUA, să recunoască dreptul Rusiei de a controla internetul pe teritoriul său, să-l cenzureze sau să-l suprime complet, dacă informaţiile care circulă online se pot transforma într-o ameninţare la adresa puterii sale.

Andrey Krutskikh şi-a devotat întreaga carieră din Ministerul de Externe Rus controlului armamentelor. A întrat în corpul diplomatic în 1973, imediat după absolvirea facultăţii, şi a lucrat în minister în ultimii 18 ani de existenţă ai Uniunii Sovietice. Krutskikh i-a admirat stilul ferm şi necompromiţător al ministrului de externe de atunci, Andrei Gromyko, supranumit în Occident şi Domnul NU. Cu numeroase ocazii, Krutskikh l-a descris pe Gromyko drept „măreţ".

De la începutul carierei sale, munca lui Krutskikh s-a concentrat în jurul în jurul dezarmării, armamentului nuclear şi a celor doi adversari principali, Statele Unite şi Canada. Când aveam 24 de ani, în 1975, a făcut parte din delegaţia sovietică trimisă la Salt Lake City pentru a negocia controlul strategic al armamentelor nuclear. Experienţa din timpul negocierilor l-a marcat pe Krutskikh. Era o perioadă în care diplomaţii sovietici aveau greutate, în care ei puteau decide soarta lumii şi vorbeau de la egal la egal cu americanii. După prăbuşirea Uniunii Sovietice şi pe tot parcursul aniilor '90, Krutskikh a continuat să se axeze pe chestiuni ce implicau controlul armamentelor şi a avansat în rang în cadrul ministerului.

Nu era genul de diplomat fin sau elegant. Dimpotrivă, avea o manieră agitată şi expresivă de a gesticula în timp ce vorbea. La scurt timp, Krutskikh şi-a pus întrebarea dacă controlul armamentelor poate fi utilizat cumva în nou-apărutul domeniu al conflictelor cibernetice.

Aceleaşi idei începeau să circule şi în rândul unui grup de generali care reprezentau FAPSI, o agenţie de informaţii care luase naştere din KGB şi se axa pe spaţiul virtual.

Sediul agenţiei era localizat într.o clădire modernă impunătoare, cu antene uriaşe pe acoperiş, nu departe de sediul KGB. La fel ca NSA din State Unite, FAPSI era responsabilă cu siguranţa informaţiei, comunicaţiile şi spionajul electronic. Timp de ani de zile, generalii din fruntea agenţiei au privit cu suspiciune dezvoltarea internetului, pe care îl considerau o ameninţare la adresa securităţii naţionale a Rusiei, din cauză că, la început, internetul rusesc se folosea de o infrastructură occidentală. Iar generalii erau obsedaţi de teama că americanii le vor penetra apărarea astfel.

Liderul acestui grup de generali îngrijoraţi era Vladislav Sherstyuk, un general-colonel care se ocupa cu departamentul de spionaj în agenţie şi care era ofiţer KGB din 1966. În anii '90 devenise şeful puternicului şi misteriosului Departament III din cadrul FAPSI, unde superviza spionarea transmisiunilor străine. Toate centrele de spionaj electronic ruseşti din afara graniţelor erau subordonate acestui departament, inclusiv centrul de interceptări radio de la Lourdes, din Cuba, care se ocupa cu monitorizarea transmisiunilor radio din SUA. Sherstyuk era un spion priceput, gata să exploateze comunicaţiile americanilor ca să le fure secretele şi să protejeze Rusia împotriva aceluiaşi tip de spionaj. Lucrul ăsta l-a făcut să fie circumspect faţă de internet, care era dincolo de controlul său.

Când începuse războiul din Cecenia, Sherstyuk a fost pus în fruntea celulei FAPSI de acolo şi s-a ocupat de interceptarea transmisiunilor cecene. În decembrie 1998 a fost numit director al FAPSI, o agenţie de spionaj care, încă de pe atunci, concura cu FSB, principalul serviciu secret al Rusiei. Printre altele, FAPSI avea rolul foarte important de a controla cele mai sensibile reţele de comunicare ale guvernului.

Krutskikh şi generalii FAPSI vorbeau aceeaşi limbă. Toţi priveau internetul cu suspiciune şi îl considerau o ameninţare. La începutul anului 1999, Krutskikh a colaborat la redactarea unei rezoluţii care urma să fie prezentată Adunării Generale a ONU, în care erau exprimate aceste puncte de vedere, precum şi avertizarea că internetul ar putea fi folosit în „scopuri criminale şi teroriste" pentru „subminarea siguranţei statelor". Cu alte cuvinte, tehnologiile informaţiei trebuiau să fie supuse controlului pentru că aveau potenţialul de a fi periculoase. Rezoluţia respectivă a fost adoptată fără a fi supusă la vot.

Krutskikh şi generalii FAPSI priveau internetul ca pe câmpul de bătălie pe care se desfăşura războiul informatic. (Această sintagmă nu ar trebui confundată cu războiul cibernetic, care se referă la apărarea reţelelor digitale ale unei naţiuni împotriva hackerilor.) Pentru Krutskikh şi generalii, războiul informatic are un caracter politic şi ameninţător şi include „dezinformarea şi răspândirea informaţiilor tendenţioase" în scopul declanşării unui război psihologic, pentru a schimba modul în care cetăţenii unui stat iau decizii şi perspectiva pe care o societate o are asupra lumii. În antiteză cu cei care subliniază avantajele unei prese libere şi văd internetul ca un mediu informaţional cu un potenţial infinit pentru progres, lui Krutskikh şi generalilor le era teamă că internetul va deveni prima linie de front în conflictul dintre naţiuni şi grupuri ostile.

În decembrie 1999, Sherstyuk a părăsit FAPSI şi s-a alăturat Consiliului de Securitate Rus, un grup care îl consilia pe probleme de securitate pe preşedinte. Odată ajuns acolo, Sherstyuk a supervizat un departament care se ocupa cu siguranţa informaţiei, inclusiv pe internet, şi şi-a adus ideile cu el. Consiliul de Securitate este alcătuit, în mod normal, din oficiali de top, inclusiv preşedintele, şi se întruneşte periodic, dar mai dispune şi de un staff format din persoane influente, căruia Sherstyuk i s-a alăturat. În 2000, echipa acestuia a redactat „ Doctrina Federaţiei Ruse pentru Siguranţa Informaţională", care conţinea o listă neobişnuit de lungă de potenţiale ameninţări care variau de la „compromiterea parolelor şi a protecţiei criptografie a informaţiei" la „devaluarea valorilor spirituale", „reducerea potenţialului spiritual, moral şi creativ al populaţiei ruse", precum şi „manipularea informaţiei (dezinformarea, omiterea şi reprezentarea eronată)".

După cum era de aşteptat, documentul identifica drept potenţială sursă a ameninţărilor „dorinţa unor state de a domina şi de a încălca interesele Rusiei în spaţiul informaţional global."

Putin a aprobat doctrina pe 9 decembrie 2000. În 2003, FAPSI a fost dizolvat, dar nu și ideile generalilor circumspecți. Sherstyuk a rămas în Consiliul de Securitate, iar punctul lui de vedere a fost întărit de Nikolai Klimashin, un oficial de top din FSB care tocmai fusese inclus în Consiliul de Securitate. Sherstyuk a fondat și condus Institutul pentru Siguranța Informațiilor din cadrul Universității de Stat din Moscova, pe care l-a conceput drept un think tank menit să redefinească politicile de securitatea informatică ale guvernului rus.

Între timp, Krutskikh avansase în rang și se afla în fruntea Departamentului pentru Chestiuni de Securitate și Dezarmare din cadrul ministerului.

De ani de zile, Krutskikh făcuse cunoscut faptul că Rusia dorește să guverneze propriul său spațiu pe internet, la convențiile internaționale. Indiferent că alte state, precum SUA, concepeau internetul ca pe un spațiu deschis și liber care aparține lumii întregi, Krutskikh insista că Rusia ar trebui să fie capabilă să controleze ce se comunică online în cadrul granițelor sale. Acesta și-a exprimat înrgijorarea că, în absența unui asemenea control, forțele ostile s-ar putea folosit de internet pentru a face rău Rusiei și poporului rus.

„Dacă prin intermediul internetului am fi determinaţi să ne uităm limba noastră măreaţă şi să vorbim numai în cuvinte vulgare, nu ar trebui să fim de acord cu asta", ne-a spus Krutskikh, în consonanţă cu suspiciunile lui Putin vizavi de internet şi de cine se află în spatele lui. Krutskikh a proprus, în mod repetat, ratificarea unui tip de acord internaţional care i-ar fi acordat Rusiei controlul pe care şi-l dorea asupra internetului. Influenţat de cariera sa de negociator, acesta era convins că acordul trebuie încheiat între Rusia şi Statele Unite. Nu era anti-american, dar se ataşase de ideea că cele două superputeri din timpul Războiului Rece puteau încheia un tratat care să-i acorde Rusiei control deplin asupra spaţiului său digital.

Statele Unite, însă, nu au simpatizat deloc cu ideea. Guvernul american nu a încercat niciodată să controleze conţinutul de pe internet, iar mulţi dintre pionierii internetului din America au fost foarte vehemenţi în privinţa internetului, ca simbol al liberei circulaţii a informaţiilor. Însă ceea ce îşi dorea Krutskikh cel mai mult era să fie luat în serios şi opiniile sale să-i fie tratate cu respect, la fel cum ca pe timpul Războiului Rece.

Însă nu a primit cine ştie ce respect. La o întâlnire bilaterală de la Vienna, în 2009, Krutskikh a ţinut un monolog în care susţinea că Rusia şi Statele Unite şi probabil şi alte naţiuni, ar trebui să colaboreze pentru reglementarea internetului.

Atunci şi-a exprimat temerile cum că internetul va scăpa de sub control şi că s-ar putea să se aibă loc o nouă cursă a înarmărilor, în ciberspaţiu de această dată, şi că venise timpul ca guvernele să ia măsuri.

Generalii ruşi simţeau că pierd startul în cursa înarmărilor care, îşi imaginau ei, avea loc în spaţiul cibernetic şi doreau să limiteze avantajele strategice ale Statelor Unite. Dar discursul lui Krutskikh nu a mişcat pe nimeni.

Un diplomat american a trimis înapoi în SUA o cablogramă în care descria întrevederea: „Au existat puţine schimbări, spre deloc, între punctele de vedere adoptate de Statele Unite şi Rusia" pe acest subiect. Krutskikih îşi dorea cu disperate un acord bilateral cu Statele Unite, dar guvernul american nu era dispus să semneze nimic.

Însă Krutskikh nu s-a dat bătut. În 2010, compania Kaspersky Lab a investigat virusul americano-israelian Stuxnet, care a dat peste cap programul nuclear iranian. Krutskikh s-a folosit de incidentul respectiv şi de dovezile care indicau că virusul fusese produs de Statele Unite pentru a justifica interzicerea armelor cibernetice. În 2011, Eugene Kaspersky, care era privit în Rusia drept un mare antreprenor în domeniul IT, s-a arătat în favoarea unei interdicţii asupra armelor cibernetice, iar în noembrie a scris pe blogul său „Dacă ne gândim că pacea şi stabilitatea mondială se bazează foarte mult pe internet, va trebui creată o organizaţie internaţională care să reglementeze armele cibernetice. Un fel de Agenţie Internaţională pentru Energia Atomică, numai că dedicată ciberspaţiului."

În Alpii bavarezi există o staţiune pe nume Garmisch-Partenkirchen, care este renumită pentru peisajele sale splendide şi pentru Centrul Marshall pentru Studii de Securitate din cadrul NATO, care îşi are sediul acolo.

În apropiere, se află un hotel drăguţ numit Atlas, cu o lojă în stil bavarez la douazeci de minute de mers de Marshall Center. Hotelul a fost fondat la începutul secolului XVI, mai întâi ca tavernă, iar printre oaspeţii săi din trecut se numără Ducele Ludwig de Bavaria, Prinţul de Wales şi Regele Iordanului. În fiecare aprilie, timp de aproape o săptămână, la balconul hotelului atârnă steagul Rusiei, arborat personal de Sherstyuk, care, din 2007, organizează convenţii între un grup de general şi oficiali de top ruşi şi americani pentru a discuta discret despre siguranţa informatică şi despre conflictul cibernetic.

Primele două zile sunt mereu rezervate pentru discuţii generale, majoritatea despre cibersecuritate şi despre ce noi cercetări sunt relevante în domeniu. Ruşii se adună într-o aripă a hotelului, iar ne-ruşii în cealaltă, din cauză că mulţi oficiali ruşi nu vorbesc engleză, iar majoritatea americanilor nu vorbesc rusă. A treia zi este rezervată întâlnirilor individuale. Negocierile cu adevărat importante au loc în camere izolate, în prezenţa unui număr mic de participanţi.

Klimashin s-a numărat printre invitaţi, la fel şi Krutskikh, care nu a obosit să ţină discursuri şi să pledeze pentru un acord asupra „termenilor şi definiţiilor" legate de ciberspaţiu şi pentru implicarea mai amplă a ONU în guvernarea internetului. Krutskikh prefera ONU pentru că acolo participau guverne, nu companii private, iar multe dintre ele aprobau intenţiile Rusiei de a controla internetul pe teritoriul graniţelor lor.

Guvernul american a luat convenţia de la Gramisch în serios în fiecare an. La ea au fost trimişi numai oficiali de top. În 2010, în delegaţia SUA s-a aflat Cristopher Painter, al doilea oficial ca rang pe probleme de cibersecuritate de la Casa Alba, şi Judith Strotz, directoarea Biroului pentru Probleme de Securitate Cibernetică din cadrul Departamentului de Stat.

Oficialii ruşi care se ocupau cu siguranţa informaţiei se plângeau frecvent de dominaţia pe care o exercită Statele Unite asupra internetului, ferm convinşi că uneltele şi mecanismele pentru controlul tehnic al acestuiau se aflau în mâinile americanilor.

Principala lor ţintă era Internet Corporation for Assigned Names and Numbers (ICANN), o organizaţie non-profit cu sediul în California. În 1997, preşedintele Clinton l-a sfătuit pe secretarul Departamentului de Comerţ să privatizeze managementul domeniilor web, un proces foarte important care funcţionează asemenea unui depozit uriaş de adrese web pe care userii îl accesează de fiecare dată când vor să navigheze pe net. Câteva agenţii guvernamentale americane, printre care Defense Advanced Research Projects Agency (DARPA) şi National Science Foundation, se ocupasera de managementul domeniilor web până atunci.

Pe 18 septembrie 1998, a fost creată ICANN, care a primit un contract cu Departamentul de Comerţ pentru supervizarea unor procese legate de internet, dintre care cel mai important era distribuţia domeniilor web pe plan global.

În anii 2000, alte naţiuni au cerut un rol mai important în cadrul ICANN, dar ideea Kremlinului era mai radicală de atât: liderii ruşi voiau să anuleze autoritatea ICANN.

Preşedintele ICANN, Paul Twomey, a încercat să ajungă la o înţelegere în timpul celei de-a doua convenţii de la Garmisch. El şi alţi reprezentanţi de top ICANN au încercat să menţină dialogul cu ruşii. Unul dintre aceşti reprezentanţi a fost George Sadowsky, care a avut grijă să fie prezent la toate întâlnirile.

Un adevărat profesionist, a predat matematica la Harvard şi a fost consilier tehnic la ONU în anii '70. În 2001, Sadowsky a devenit director executiv al reţetelei de ONG-uri Global Internet Policy Initiative, care promova libertăţile pe internet în ţările fostei Uniuni Sovietice şi în Asia Centrală. În 2009 a fost inclus în consiliul director al ICANN.

Sadowsky avea foarte multă experienţă în negocierile cu oficialii ruşi. Acestuia discuţiile interminabile i s-au părut frustrante, din moment ce ambele tabere aveau viziuni diferite şi ireconciliabile asupra lumii şi nu puteau să cadă de acord nici măcar asupra unui limbaj comun pe care să-l folosească relativ la chestiunea internetului. „Internetul este un serviciu de comunicare sau un serviciu de informare?" îşi amintea el. „Iar întrebările astea se prelungeau la infinit."

La Garmisch, atât ruşii cât şi americanii au încercat să fie politicoşi şi prietenoşi, dar au ajuns într-un punct mort. De atunci, cu fiecare an, discuţiile au devenit din ce în ce mai dificile. După conferinţa din 2010, Sadowsky declara: „Ruşii au cu totul şi cu totul altă definiţie pentru siguranţa informatică faţă de noi. Pentru ei este o noţiune mai larga, şi chiar vorbesc serios atunci când aduc în discuţie siguranţa naţională."

Traducere: Mihai Niţă

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre Rusia:
Am întrebat un expert ce s-ar întâmpla dacă Rusia ar tăia internetul
Am întrebat un expert militar cum ar putea fi Rusia invadată și cucerită
NATO si Rusia își umflă mușchii în curtea școlii la care învață și România
Rusia interzice ONG-urile care nu sunt pe placul guvernului