Argumentele în favoarea războiului împotriva drogurilor se prăbuşesc treptat. În prezent, 53% dintre americani consideră că războiul ăsta nu a meritat costurile. Doar 19% cred opusul. După cum am aflat în timpul călătoriilor mele prin diverse state, când făceam documentarea pentru cartea Chasing The Scream: The First and Last Days of the War on Drugs , de fiecare dată când o ţară decide să încheie războiul împotriva drogurilor, are loc un proces în trei paşi. La început decizia asta e foarte controversată, apoi cetăţenii devin foarte anxioşi, după care oamenii văd efectele reale şi încep să susţină decizia.

După ce Colorado a legalizat marijuana şi oamenii au văzut că au apărut magazine cu acte în regulă care vând sortimente de calitate, susţinerea pentru măsura asta a crescut. Aproximativ 58% sunt în favoarea ei şi doar 38% împotrivă.

După ce Portugalia a decriminalizat toate drogurile în 2001 şi a redirecţionat toate fondurile care erau folosite pentru pedepsirea dependenţilor spre îmbunătăţirea condiţiilor lor de viaţă, consumul drogurilor injectabile a scăzut cu 50%. Până şi poliţistul care s-a aflat în fruntea opoziţiei la măsura asta s-a răzgândit şi mi-a spus că speră ca întreaga lume să urmeze exemplul Portugaliei.

După ce Elveţia a legalizat heroina pentru persoaele dependente acum zece ani, nu a mai murit absolut nicio persoană de pe urma supradozei cu heroină legală, iar rata infracţiunilor a scăzut vertiginos. Ăsta e motivul pentru care electoratul elveţian, în ciuda faptului că e conservator, susţine menţinerea statutului de substanţă legală pentru heroină.

Pe măsură ce dezbaterea asta ia amploare şi în SUA, devinde din ce în ce mai evident că sunt foarte multe ipoteze nerverificate care trec drept argumente valide. E normal să fie aşa. Vorbim de un subiect foarte complicat, iar cei cărora le este teamă de legalizare sunt pur şi simplu oameni decenţi car vor să îşi protejeze copiii şi să-i ferească de rău. Însă fricile lor sunt nefondate. Există trei mari motive pentru care drogurile ar trebui legalizate, pe care aceştia trebuie să le înţeleagă, ca să nu le mai fie teamă.

Cel mai prost aspect al războiului împotriva drogurilor este violenţa cauzată de prohibiţia narcoticelor. Nu uita că personaje precum Al Capone nu ar fi existat dacă statul nu interzicea alcoolul în anii '20. Când o substanţă devine ilegală, dilării sunt forţaţi de circumstanţe să recurgă la violenţă pentru a-şi proteja teritoriul.

Aşa cum am mai scris şi aici, imaginează-ţi că eşti patronul unui magazin de băuturi alcoolice. Dacă cineva îţi fură o sticlă de votcă şi îi prinzi, e de ajuns să chemi poliţia. Nu e nevoie să devii violent sau să intimidezi. Dar dacă vinzi canabis sau crack şi cineva încearcă să te jefuiască, nu ai de ales, trebuie să lupţi cu ei. În situaţia asta nu poţi face apel la lege. Mai mult, când te lupţi, trebuie să o faci cu brutalitate, ca să te asiguri că nu se mai ia nimeni de tine. Războiul împotriva drogurilor, după cum spunea şi Charles Bowden, crează un război pentru droguri, care se lasă mereu cu vărsare de sânge.

Multă lume spune că, de fapt, legalizarea nu o să îi falimenteze pe dilări şi că aceştia or să îşi continue activităţile nestingheriţi. Conservatorul britanic Simon Heffer a argumentat că legalizarea ar permite, totuşi, existenţa unei pieţe negre, unde traficanţii şi dilării ar face profituri enorme, pentru că drogurile lor ar fi mult mai ieftine decât drogurile legale. La fel a spus şi comentatoarea Deborah Orr într-un editorial din The Guardian: „Traficanţii ilegali vor fi întotdeauna capabili să vândă produse mai ieftine decât o afacere legală, care plăteşte taxe".

Multă lume chiar crede asta. Dar ambele argumente se bazează pe o proastă înţelegere a conceptului de „spor de risc", care acţionează pe o piaţă interzisă.

Cea mai bună cale de a explica conceptul ăsta e printr-un exerciţiu de gândire. Imaginează-ţi că îţi cer să-i duci o sticlă de rom mătuşii mele care stă în capătul celălalt al oraşului, de ziua ei. Nu mi-ai cere prea mulţi bani pentru asta. E o treabă destul de simplă. Acum, imaginează-ţi că îţi cer să îi duci o pungă de canabis sau o pungă de cocaină. Ai fi destul de prudent în legătură cu asta. Cel mai probabil m-ai refuza. Însă, în eventualitatea în care ai accepta, ai vrea să te asiguri că eşti plătit mult mai mult decât în cazul sticlei de rom, ca să merite să-ţi asumi riscul de a te alege cu un cazier pătat sau de a ajunge la închisoare.

Diferenţa dintre tariful pentru transportul de rom şi tariful pentru transportul de canabis sau cocaină se numeşte „spor de risc". Iar mecanismul ăsta apare la fiecare verigă a lanţurilor de distribuţie a drogurilor ilegale. Fermierul care creşte canabis sau opiu sau coca, în Columbia sau Afganistan sau Maroc, trebuie să fie plătit cu o sumă mai mare pentru riscul pe care şi-l asumă. Tipul care procesează droguri într-un laborator trebuie să fie plătit cu o sumă mai mare pentru riscul pe care şi-l asumă. Oamenii care transportă droguri peste graniţă trebuie să fie plătiţi mai mult pentru riscul pe care şi-l asumă.

De fiecare dată când sunt plătite, sporurile astea de risc cresc preţul drogurilor.

Când legalizezi un drog şi transferi producţia şi distribuţia către afacerile legale, sporul de risc dispare. Respectivele afaceri nu îşi asumă riscuri mai mari decât, de exemplu, dacă ar vinde cartofi sau Biblii. Odată ce sporul de risc dispare, preţul produsului legal va fi mult mai mic decât al produsului ilegal.

Din motivul ăsta, scenariile imaginate de Simon Heffer, Deborah Orr şi mulţi alţii ca ei sunt greşite.

Cu toate astea, există o problemă adevărată pe care niciunul dintre ei nu o menţionează. Când legalizezi o substanţă, nu vrei ca preţul ei să scadă prea mult, pentru că s-ar putea să existe o creştere bruscă a consumului (cu cât un produs devine mai ieftin, cu atât şi-l permite mai multă lume). Ca să previi scenariul ăsta, trebuie să compensezi o parte din diferenţa de preţ prin taxarea substanţei respective, cum s-a prodcedat în Colorado şi Washington. În felul ăsta, menţii stabil preţul substanţei şi falimentezi şi traficaţii ilegali în acelaşi timp. Mai mult, bugetul public va creşte de pe urma noilor taxe, ceea ce înseamnă că vor fi mai multe fonduri la dispoziţie pentru şcoli şi centre de reabilitare.

Dacă te îndoieşti că legalizarea falimeantează cartelurile, întreabă-te: De ce nu există un Pablo Escobar al ginului? Sau un El Chapo al romului? De când s-a sfârşit prohibiţia alcoolului, nu au mai existat asemenea personaje. Când prohibiţia alcoolului s-a terminat, au dispărut şi gangsterii de tipul lui Al Capone. Afacerile ilegale care produceau alcool nu au supravieţuit fără sporul de risc, pentru că produsele afacerilor legale erau mult mai ieftine decât ale lor.

Multă lume este de părere că odată ce pui capăt războiului împotriva drogurilor, traficanţii şi găştile se vor reorienta către alte tipuri de infracţiuni, precum traficul de carne vie sau prostituţia sau răpirile sau alte activităţi mai „depravate" precum pornografia infantilă.

Însă, există două argumente care pot fi aduse împotriva unui astfel de scenariu.

În SUA, sfârşitul anilor '20 şi începutul anilor '30 reprezintă epoca de aur a răpirilor. Toată lumea îşi aduce aminte de răpirea bebeluşului lui Charlies Lindbergh şi moartea sa. Dar ăsta era doar unul dintr-o adevărată epidemie de cazuri de răpire de pe vremea aia. O epidemie care a încetat între timp.

De ce a existat o creştere aşa bruscă a numărului de răpiri pe vremea aia?

Un indiciu care ne ajută să rezolvăm puzzle-ul ăsta este faptul că şi în Columbia a existat o creşte bruscă a numărului de răpiri, la sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90. Mai mult, în prezent, capitala mondială a răpirilor este nordul Mexicului.

De ce s-a întâmplat aşa atunci în Columbia şi de ce se întâmplă aşa acum în Mexic?

Unul din motive e destul de clar. Imaginează-ţi că noi doi ne-am decide să răpim copilul unui persoane bogate şi să-l ţinem ostatic până primim răscumpărare. (Nu suna la poliţie, gândeam cu voce tare, doar.) Pentru asta ar trebui să filăm victima o perioadă, să aflăm pe unde îşi petrece timpul şi unde am putea să-l prindem. Am avea nevoie de o maşină. Am avea nevoie de un şofer. Am avea nevoie de un loc unde să ţinem copilul fără să-l audă nimeni. Am avea nevoie de o echipă de oameni care să supravegheze copilul încontinuu. Am avea nevoie de un plan detaliat ca să ştim cum să cerem răscumpărarea şi unde vor fi livraţi banii. Şi aşa mai departe.

Răpirile sunt foarte costisitoare. Trebuie să investeşti foarte mult în ele.

Asta înseamnă că trebuie să faci rost de banii ăştia de undeva. Clar nu de la bancă. Singura opţiune e să îi împrumuţi de la alţi infractori.

Acum cred că înţelegi de ce în Statele Unite au avut loc atât de multe răpiri chiar în perioada de apogeu a prohibiţiei alcoolului, iar în Columbia şi Mexic în perioada de apogeu a prohibiţiei drogurilor.

Când interzici o substanţă foarte căutată pe piaţă, fie că vorbim de alcool sau canabis, sau cocaină, ea nu dispare. Producţia şi distribuţia ei sunt transferate de la afacerile legale către infractori. Brusc, infractorii respectivi se trezesc că au cu mult mai mulţi bani decât înainte. Cu miliarde de dolari mai mult, chiar. Ce crezi că or să facă cu banii ăştia? O parte din ei o să şi-i sustragă ca profit, iar pe restul or să îi investească, la fel ca oricare alţi oameni de afaceri, în alte activităţi productive. Cum ar fi răpirile, de exemplu.

Prohibiţia creează un fel de fond de investiţii în afaceri ilegale. Iar infractorii se folosesc de respectivul fond pentru a-şi extinde activităţile în alte sfere.

Tocmai de asta, legalizarea drogurilor nu va creşte numărul răpirilor sau al altor infracţiuni, ci dimpotrivă, îl va scădea. Când s-a terminat prohibiţia alcoolului, au scăzut şi numărul răpirilor din SUA. Când centrul traficului de droguri s-a mutat din Columbia în Mexic, valul de răpiri s-a mutat şi el. Lucrul ăsta ar trebuie să ne dea de gândit.

Unii oameni or să spună: „Bine, dar unii oameni sunt infractori din fire. Dacă nu comit un anumit tip de infracţiune, or să comită alt tip, pur şi simplu, pentru că asta e natura lor". Este adevărat că o mică parte din populaţia totală reprezintă infractori înnăscuţi. Tot ce putem face în legătură cu ei este să-i prindem şi să-i încarcerăm. Poţi să numeşti asta „teorie criminologică cantitativă".

Deci, după legalizarea drogurilor, infractorii se vor reorienta spre alte tipuri de infracţiuni, precum cele pe care le-am menţionat mai sus.

Dar mai există şi altă abordare asupra infracţiunilor, care spune că majoritatea infractorilor sunt motivaţi, ca noi restul, de profituri. Dacă ţi-aş cere să transporţi o pungă de canabis sau de cocaină peste graniţă pe gratis, m-ai refuza din start. Dacă ţi-aş oferi un milion de dolari, te-ai mai gândi. Dacă ţi-aş oferi un miliard de dolari, ţi-ar fi destul de greu să mă refuzi. Chestia asta se numeşte „teorie criminologică economică".

Care dintre cele două teorii este corectă? Se pare că există o cale prin care putem afla. Iar dovezile sunt destul de evidente. Există un întreg subdomeniu al sociologiei, care se numeşte „economia infracţiunilor" şi care a produs destule studii despre asta.

Infractorii sunt oameni, ca toţi oamenii, şi răspund stimulentelor financiare, ca toţi oamenii. E motivul pentru care criminalitatea din rândul tinerilor creşte în acelaşi timp cu rata şomajului. Infracţiunile devin atrăgătoare din punct de vedere financiar, când există puţine alternative. E motivul pentru care criminalitatea generală creşte când salariile muncitorilor slab calificaţi scad. Prin infracţiuni poţi câştiga mai mult, ca în Breaking Bad, de exemplu. Şi aşa mai departe. Găseşti aici un sumar al tuturor dovezilor empirice şi statistice care sprijină teoria criminologică economică. Dovezile care demonstrează că infracţiunile sunt influenţate de stimulentele financiare sunt covârşitoare.

Dacă transferi controlul unei industrii ilegale atât de profitabile precum cea a drogurilor către nişte afaceri legale, vor scădea şi stimulentele financiare care îi atrag pe oameni către domeniul infracţional. Conform studiilor, într-un asemenea scenariu, mulţi infractori vor renunţa la infracţiuni. Asta pentru că mulţi dintre ei nu fac ceea ce fac din cauză unei gene de infractor, ci pentru că vor să-şi câştige un trai bun, iar pieţele interzise le oferă o oportunitate perfectă.

Dacă, de exemplu, salariile instalatorilor ar scădea cu 90% în 2016, crezi că în 2017 or să fie mai mulţi instalatori sau mai puţini? Acelaşi principiu se aplică şi in industria drogurilor. Când reduci stimulentele financiare, scade şi numărul de oameni interesaţi de acele stimulente.

Unii dintre ei se vor reorienta spre alte tipuri de infracţiuni, desigur, dar pieţele alea sunt deja saturate. Să luam cea mai frecventă alternativă la traficul de droguri: prostituţia. Există deja o piaţă pentru bărbaţii care sunt dispuşi să plătească pentru sex, dar piaţa asta e saturată. Nu or să existe brusc mai mulţi oameni dispuşi să plătească pentru sex, după legalizarea unei substanţe. Piaţa respectivă are deja un grup de infractori care deţin monopolul asupra ei. Fără o creştere a cererii, nu va exista nici o creştere a stimulentele, aşa că nu va exista nici o creştere a numărului de oameni care vor să activeze pe piaţa aia.

Iar ce spun eu aici nu este doar teoretic. În Elveţia, după ce s-a legalizat heroina pentru persoanele deja dependente, nu a existat nicio creştere în numărul prostituatelor şi peştilor. De fapt, după cum am scris şi la momentul legalizării, s-a întâmplat exact opusul. Femeilor de pe stradă li s-a oferit heroină şi asistenţă, ca să îşi poată îndrepta vieţile. Iar asta a eliminat prostituţia stradală, spre deosebire de perioada când infractorii aveau monopol pe heroină.

Dacă oamenii care cred în teoria criminologică cantitativă ar avea dreptate, cazul Elveţiei nu ar avea niciun sens. Conform lor, dilării de heroină ar fi trebuit să devină peşti. Dar, în realitate, prostituţia a fost redusă. Ăsta e un experiment de pe urma căruia putem învăţa.

Sunt multe lucruri pe care nu le putem anticipa, desigur, despre sfârşitul războiului împotriva drogurilor. Ca să parafrazez ce a spus Barack Obama despre încheierea războiului din Irak, pe vremea când candida la preşedinţie, trebuie să avem la fel de multă grijă cum ieşim din războiul ăsta pe cât am fost de neglijenţi când am intrat în el. Dar sunt destule lucruri pe care le-am învăţat din prohibiţia alcoolului şi experimentele care s-au făcut cu sfârşitul prohibiţiei drogurilor, de peste tot în lume, din Uruguay în Elveţia.

Însă, mai presus de toate, am învăţat un lucru, acela că dacă vrem să sfârşim războiul împotriva drogurilor trebuie să ne lăsăm ghidaţi de raţiune, nu de emoţii.

Traducere: Mihai Niţă

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre droguri:
Cum mi-au salvat viața infuziile cu ketamină
Cum funcționează nootropicele, medicamentele inventate de-un român, care te fac mai inteligent
Dacă fumezi iarbă nu înseamnă că o să faci sex mai bun
Creșterea și educarea copiilor cu psihedelice nu e doar despre droguri