Pescarii greci îi salvează pe refugiaţii sirieni de la înec

Până acum, în 2015, pe insula elenă Lesbos, care e cel mai utilizat punct de intrare în Europa din Marea Egee, au ajuns peste două sute de mii de refugiaţi. Călătoria pe mare din Turcia până pe Lesbos durează doar o oră, dar este extrem de periculoasă şi, adesea, mortală.

Bărcile gonflabile şubrede pe care traficanţii de oameni îi urcă pe refugiaţi sunt, de cele mai multe ori, supraîncărcate şi se scufundă, dacă vremea e proastă. Uneori, ambarcaţiunile de refugiaţi sunt acostate de bandiţi turci, care le cer bani pasagerilor. Membrii partidului elen de extremă-dreapta Zori de Aur interceptează frecvent bărcile cu refugiaţi şi le distrug motoarele. Înecurile sunt la ordinea zilei.

Sute de tineri voluntari europeni se duc pe insulă, lună de lună, ca să-i ajute pe refugiaţi să acosteze în siguranţă şi să le ofere apă, adăpost şi transport. Cu toate astea, cei care oferă cel mai mult ajutor refugiaţilor sunt chiar locuitorii de pe insulă: pescarii greci salvează refugiaţii de pe mare de cel puţin un deceniu şi, din moment ce numărul imigranţilor a crescut vertiginos vara asta, rolul lor a devenit extrem de important.

„Îi ajutăm pe refugiaţi de zece ani", îmi spune un pescar pe nume Thanasis Marmarenos. Vin pe insula Lesbos din Irak, Afganistan, Somalia, Eritrea şi alte ţări din 2005, spune el, în numere din ce în ce mai mari, în special în ultimul an. În 2007, de exemplu, pe insulele Lesbos, Samos şi Chios au venit aproximativ zece mii de refugiaţi, în total. Anul ăsta, numai pe Lesbos au venit circa 220 000 de refugiaţi.

„Acum câţiva ani, era ilegal să vii pe insulă pe o ambarcaţiune, aşa că imigranţii îşi distrugeau vasele", spune Thanasis. „Când îi vedeam că se aruncă în apă, ne duceam să îi salvăm." Acum, îmi spune el, zecile de ambarcaţiuni care ajungi aici în fiecare zi sunt atât de încărcate cu pasageri, încât cedează înainte să ajungă pe insulă."

Motoarele vaselor cu imigranţi sunt, de cele mai multe ori, ieftine şi se strică repede. Paza de coastă elenă salvează câte de multe ambarcaţiuni poate, dar are la dispoziţie numai două vase, care sunt suprasolicitate. „Ajutăm ambarcaţiunile cu imigranţi în fiecare noapte. Paza de coastă nu are multe nave la dispoziţie şi nu poate să acopere o arie prea mare. De asta intervenim şi noi."

Thanasis are 62 de ani şi e pescar de cinci decenii. Locuieşte la doar câteva sute de metri de port şi supraveghează marea cu binoclul când iese în larg, la pescuit. Dacă vede vreun vas care întâmpină probleme, îi anunţă pe ceilalţi pescari şi paza de coastă şi apoi se duce să dea o mână de ajutor. „Când ajung lângă vasul lor, le spun «Femeile şi copiii, mai întâi». Dar, de cele mai multe ori, lumea de panichează şi încearcă să urce pe barca mea cum apucă", spune Thanasis. După ce duce femeile şi copiii în port, se întoarce să-i ia şi pe restul. „Uneori mi-e teamă să mă duc să-i ajut, pentru că mi se întâmplă destul de des ca bărbaţii de pe vasul lor să se îngrămădească pe barca mea şi e riscant. E o problemă destul de mare", spune el.

Thanasis lucrează în Skala Sikaminias, orăşelul-port de pe coasta de nord a insulei, care e şi cea mai apropiată aşezare umană de locul unde naufragiază ambarcaţiunile imigranţilor. Barca lui este unul dintre cele 30 de vase folosite pentru a-i ajuta pe refugiaţi. „Unii pescari sunt rasişti şi nu vor ca sirienii să vină peste noi", spune Thanasis. „Odată am văzut cum un pescar de pe o ambarcaţiune destul de mare râdea, în timp ce o ambarcaţiune plină cu refugiaţi se scufunda. Mereu există certuri între pescarii care vor să ajute şi cei care nu vor."

Kostas Pinteris are 40 de ani, este pescar şi oferă ajutor frecvent ambarcaţiunilor cu refugiaţi. Îşi doreşte să ajute, dar toată treaba asta l-a marcat profund. „Se întâmplă destul de des să găsim cadavre în apă şi pe plajă," spune el. „Acum o lună, pe plaja Tsonia, era o femeie adusă la mal de valuri. Un alt pescar mi-a spus «Trebuie să merg la psihiatru, altfel nu mai rezist să văd atâtea cadavre.» Dacă se întâmplă să greşeşti, te simţi vinovat. Orice se poate întâmpla pe mare."

E aproape opt seară în portul Skala Sikaminias, când Kostas primeşte un apel de la paza de coastă: o barcă a fost reperată la un kilometru distanţă, nemişcată. Cei de la pază îi cer lui Kostas să verifice ce se întâmplă. Ne grăbim să ajungem la barca lui de pescuit. La vreo zece minute după ce am părăsit portul, o ambarcaţiune cu refugiaţi se strecoară pe lângă noi. Cei de pe ea arată cu degetul înspre întuneric, în direcţia aia, par ei să ne spună. Ajungem la vasul cu probleme care, se pare, luase prea multă apă la bord şi nu se putea deplasa. Cei de pe vas îi aruncă lui Kostas o frânghie şi, în cele din urmă, reuşim să îi remorcăm până în port. Marea e destul de agitată. Oamenii de pe vasul din spatele nostru se uită terifiaţi cum ambarcaţiunea lor se clatină în stânga şi în dreapta. Dar pe măsură ce intrăm în port, teroarea se transformă în fericire. Pasagerii dau din mâini şi aclamă. Voluntarii îi ajută să coboare şi le înmânează pături. „Asta-i viaţa", spune Kostas în timp e ridică din umeri.

Kostas spune că Uniunea Europeană nu intervine pe cât ar trebui în criza refugiaţilor. Frontex, o operaţiune comună între mai multe ţări care are ca scop coordonarea politicilor de migraţie ale statelor europene, este una dintre singurele organizaţii UE care operează pe insula Lesbos.

„În septembrie, am raportat un incident pazei de coastă", spune Kostas. „Un om se afla în apă, în largul mării, iar lângă el era o barcă Frontex, a cărui echipaj nu făcea nimic. I-am întrebat pe cei de la paza de coastă, «Ce mai exact face Frontex aici? E un om în apă şi e pe cale să se înece. De ce nu fac nimic cei de la Frontex?» După o jumătate de oră, m-am dus eu în larg şi l-am salvat pe om. De ce mai sunt cei de la Frontex aici? Consumă fonduri degeaba. Ca să ce? Ca să se uite la oameni cum se îneacă?

Cum paza de coastă e ocupată, iar Uniunea Europeană nu face mare lucru, pescarii sunt ultima speranţă pentru ambarcaţiunile care naufragiază, iar aceştia nu primesc niciun fel de ajutor.

„Nimeni nu ne ajută, nimeni nu ne dă nimic", spune Kostas. „A trebuit să dau două sute de euro pe un telefon rezistent la apă nou, pentru că paza de coastă sună tot timpul. Dar noi nu ne aşteptăm la nimic. Îi ajutăm pe refugiaţi pentru că suntem oameni. Îi vedem în faţa ochilor, nu îi putem ignora, pur şi simplu."

Lucrurile or să se înrăutăţească şi mai mult, odată cu venirea iernii, când mările sunt agitate, spune Thanasis. „Mi-e teamă că o să se strice vremea şi nu o să mai pot da o mână de ajutor. Noi avem ambarcaţiuni mici şi, pe vreme proastă, nu prea putem să ieşim în larg. Nu vreau să apuc ziua asta. Mi-e teamă atât pentru vieţile refugiaţilor, cât şi pentru propria viaţă."

Traducere: Mihai Niţă

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre criza refugiaţilor:
De ce nu rezolvă nimeni criza refugiaților?
Cum ajută europenii refugiații
10 filme care o să te facă să nu mai spui tâmpenii despre refugiați, ca Lucian Mîndruță
Călătoria unei familii de refugiați, din iadul din Siria, spre Germania