Pentru un spectator surd The Tribe este o experiență mult mai bizară decât pentru tine

THE TRIBE TRAILER 2014 from Oleksiy Yevtukh on Vimeo.

Am făcut un screenning cu un grup de membri din Asociația Națională a Surzilor din România (ANSR), pentru că eram curioși de o reacție la cald a unor persoane cu deficiențe similare celor din film apropos de The Tribe. Am făcut și o masă rotundă (de fapt pătrată) cu ei și am fost sincer impresionat de niște reacții sincere și mature și câteva detalii despre limbajul semnelor, care nu-i atât de internațional pe cât credeam.

The Tribe, una din cele WTF bucăți de cinemau super-stilat și brutal într-un mod neliniștitor de memorabil nu-i o vizionare facilă. Eram curios cât înțelege dintr-un film vorbit doar în limbajul semnelor o persoană care folosește limbajul mimico-gestual (denumirea oficială, mult mai corectă ca descriere a modului în care de fapt funcționează limbajul ăsta) în fiecare zi. Mă așteptam ca Asociația să trimită vreo cinci persoane cu deficiențe de auz de vreo 50 de ani și mă așteptam la multe discuții despre cât nu-i reprezintă pe ei, ca surzi din România filmul premiat la Cannes al ucraineanului Miroslav Slaboshpitsky. La vizionarea organizată de Transilvania Film și VICE au venit zece tineri cu translator și la final am dezăbătut nițel fix reacțiile lor la film.

La finalul vizionării, intru în cameră și le spun că ce contează e părerea lor despre film. Modul în care l-au simțit și că pot face asta fie pe hârtie (cam școlărește, dar aș fi vrut să evit lucrurile care se pierd în traducere) sau să vorbim cu ajutorul interpretului lor, Ion Muntean, de la filiala București a ANSR, un nene simpatic care-mi inspiră că le-ar fi profesor. Câțiva sunt indeciși, unii gesticulează între ei. S-a ajuns la un consens, vom vorbi.

Deschid discuția cu întrebarea despre limbaj. Cât au înțeles din ce vorbesc personajele? Îi consideram spectatori mult mai avizați, dar m-am înșelat. Răspunsurile variază între „aproape nimic" și „maxim 20%". Ion Muntean îmi traduce răspunsurile, dar și întrebările care vin la pachet cu ele. „Ar trebui să existe subtitluri, dacă nu se aude nimic și dacă numai un surd ucrainean l-ar înțelege". Explic că nu i-a privat nimeni de subtitluri, că asta, experiența „incompletă", este tocmai miza filmului și că te face să te uiți pur și simplu altfel la un ecran de cinema.

Mă simt și prost, i-am dus la un film din care nu ai cum să înțelegi ce replici schimbă persoanjele și ce planuri își fac. Decât dacă știi limbajul mimico-gestual al surzilor din Ucraina. Nefiind tentat să citesc gesturile și dialogurile mute, eu nu am fost un spectator frustrat. Ei, obișnuiți să înțeleagă semnele, au fost într-o cu totul altă postură. Întrebarea revine, despre subtitluri, despre cum se proiectează filmul fără vreun fel de alte informații decât cele din imagine. Se trasează gesturi calme și am impresia că unii dintre ei pot citi ce spun pe buze. Interpretul începe să-mi explice cum stau lucrurile cu limbajul mimico-gestual, dar este prea mult haos ca să poată continua.

Ulterior aflu cum stă treba. Există un limbaj mimico-gestual universal și există limbile locale, seturi de semne și gesturi pe care surzii dintr-o țară le folosesc la comunicare. Asemănările sunt puține, foarte puține. La noi limbajul mimico-gestual universal nu este predat și oricum în cazul lui The Tribe nu ar fi fost de folos. Liceenii surdomuți din film folosesc versiunea adaptată limbii ucrainene.

„Aș vrea să existe actori surzi" îmi traduce Ion Muntean că zice unul din tinerii spectatori. Îi spun că de fapt băieții și fetele din The Tribe nu sunt actori profesioniști și mă gândesc că probabil filmările au fost de fapt o experiență dificilă pentru ei cât și pentru regizor. Dacă aș vrea să intru mai hardcore în subiect, aș spune fix chestia asta. Și i-aș întreba dacă ar vrea sau dacă ar putea să joace într-un film similar de dur. Dar nu o fac, este mult prea devreme pentru intrări de genul ăsta.

„Este un film foarte interesant și adevărat, se aseamănă cu realitatea vieții", zice translatorul și deja simt că discuția nu merge chiar bine, dar interpretul traduce un nou set de gesturi: „Este diferit față de alte filme făcute cu surzi". Am ajuns undeva, mâ gândesc. Nu sunt decât puține filme cu surzi și când deschid discuția știu toți de Marlee Matlin, actrița (specializată în seriale și filme tv), cea mai reprezentativă pentru persoanele cu deficiențe de auz. La o documentare ulterioară aflu că a luat un Oscar pentru rolul ei din Children of a Lesser God (1986). Un film pe care nu l-am văzut. Romance, ceva gen. Tearjerker, cică.

Domnul Muntean traduce: „Un film foarte violent, care are ca plus pozitiv faptul că de fapt ne avertizează cum să prevenim acestă violență". Este o opinie formulată din multe gesturi de un băiat care și-a cumpărat o geacă pe care am văzut-o și probat-o la un moment dat și eu.

„În România nu aveam violență la noi în școală" îmi zice tipul de lângă mine, singurul cu aparat auditiv. Opa, am ajuns la zonele sensibile. Gestica se animă și în mod complet neașteptat (de la un grup de români care se pot simți reprezentați greșit într-un film), puștimea ignoră total fitilul cu identificarea personală cu personajele și acțiunile din film și discuția se continuă cu violența.

Acuma, o chestie se cere clarificată: la o masă rotundă cu surzi e la fel de mult tămbălău ca la o masă de terasă populată de un grup de prieteni. Cât de mult s-a aprins discuția este destul de evident din viteza gesturilor și-a mimicii. M-aș fi așteptat la o discuție mai ordonată, cu toți ochii pe tipul sau tipa care-ți expune din gesturi părerea. Dar am nimerit cu un grup de tineri care cumva discută între ei și par capabili să descifreze și din gesturile mai multor oameni simultan. Situația noastră, cu interpret și cu delay le pică bine pentru niște discuții care-mi scapă și asta mă frustrează maxim.

Unul din băieți este de părere că filmul „are la fel de multă violență ca un film de război" și o fată este de acord „da, este un film cu multă violență". A vorbit mult din gesturi cu alții, dar oficial mie nu mi-a zis nimic. Întreb cum i s-a părut ca film. În afara violenței. „M-au impresionat actorii și personajele".

Primul tip care-a semnalizat către translator mai are ceva de zis: „Este ca și când tu te-ai uita la un film chinezesc fără subtitluri și fără sonor. Eu nu înțeleg de ce a făcut personajul principal ce-a făcut. De ce a ales ceva atât de brutal?" E vorba de una dintre cele mai zdrelitoare secvențe din The Tribe și nici eu nu înțeleg, dar presupun motivele uneia dintre cele mai crunte răzbunări filmate în ultimele decenii. Au presupus și ceilalți, deci iar sunt pe din afara unor schimburi de replici gesticulate în toate părțile.

Cam așa se termină masa rotundă cu persoane tinere cu deficiențe de auz. Fata vorbăreață întreabă la ce cinematograf intră filmul și ceilalți sunt și ei dornici să îl vadă din nou. Primesc invitații la premieră. Nu-mi imaginez că și-ar duce părinții la un film atât de radical și nici nu cred că suspectează vreun matrapazlâc de-al nostru și că s-ar aștepta ca filmul dat la cinema să aibă subtitluri. Dar The Tribe este pur și simplu unul din extrem de puținele filme cu personaje surde. Care să fie și jucate de actori cu deficiențe de auz. Și care să fie teribil de memorabil și cinematografic și fără să fii adolescent sau surd.

Mai citește despre surzi:
Am vorbit cu un tip care a fost surd toată viața despre cum a fost să asculte muzică pentru prima oară Un lac contaminat a otrăvit un sat tailandez