Am fost acasă la o familie creștină din Pakistan, țară în care poți fi ucis pentru religia ta

E nouă seara și afară sunt 25 de grade, deși e decembrie. La câțiva metri de mine, din fața unui pupitru, vorbește solemn Farogh Naseem, ministrul Legii și al Justiției din Pakistan. E membru al guvernului rezultat în urma procesului electoral din vara lui 2018, al doilea rând de alegeri libere din istoria de 71 de ani a țării. Demnitarul înșiră progresele pe care le-a făcut țara lui. Suntem în curtea unei asociații din Karachi - cel mai mare oraș din Pakistan, un furnicar de 15 milioane de locuitori care și-a căpătat faima de cartier general al extremismului islamic.

În 2002, în Karachi era răpit și ucis de fanatici reporterul american Daniel Pearl. Imaginile cu momentul tăierii capului lui Pearl, difuzate la televizor și pe internet, au stârnit oroare în întreaga lume și au marcat începutul unui nou tip de război: cel în care media devine portavocea sângelui. Era doar forma incipientă și extremă a fenomenului violenței expuse pe net, care ne oripilează azi.

Tot aici, au avut loc, în 2007, unele dintre cele mai încărcate de ură demonstrații din lume, când fanaticii islamiști au cerut moartea lui Salman Rushdie, scriitorul britanic de origine pakistaneză care a scris Versetele Satanice, un roman inspirat parțial din viața profetului Mahomed.

Astăzi, Pakistanul vrea să lase în urmă aceste amintiri.

Lângă mine mai sunt 21 de ziariste din 18 țări. Am venit aici pentru cina de închidere a conferinței internaționale Global Women in Media, primul eveniment din Republica Islamică Pakistan dedicat exclusiv femeilor jurnaliste, organizat de Fundația pentru Dezvoltarea Mass-Media.

„În Pakistan, ai libertate absolută să practici orice religie. Poți fi creștin, hindus, evreu. Dar sigur că presa internațională ne portretizează în felul în care o face”, spune Farogh Naseem, într-o engleză bună, de avocat școlit la Londra, același oraș și aceeași profesie în care acum 120 de ani se educa însuși fondatorul Pakistanului, Mohammed Ali Jinnah, primul indian licențiat să pledeze într-un tribunal britanic.

„Poate că într-o zi jurnaliștii străini vor căuta dovezi și vor relata cu precizie. Sigur că avem provocări, dar aceste provocări există în orice țară”, adaugă ministrul.

Când ridic mâna să pun o întrebare, un set de ochi mari apar lângă demnitar, se simte foiala oficială, căci asta nu era cuprins în program. „Bănuiesc că vă refereați la cazul Asia Bibi”, îi zic oficialului după ce merg până aproape de pupitru ca să ajung la microfon. „Dacă spuneți că presa internațională a prezentat greșit cazul, care este varianta dumneavoastră?”, îl întreb.

Asia Bibi este coșmarul de imagine al Pakistanului, sigur că nu era cuprinsă în program.

Înainte de a se transforma în cel mai mare dezastru de PR al Islamabadului, Asia Bibi era o femeie simplă, creștină catolică, dintr-un sat din nordul Pakistanului. În iunie 2009, Asia a mers la cules de fructe la o fermă din sat. După ce a băut o cană de apă dintr-o găleată, celelalte muncitoare, de religie musulmană, i-au zis că nu mai pot bea după ea, pentru că religia ei a spurcat vasul. Potrivit procurorilor, după ce femeile i-au cerut să se convertească la islamism, Asia a făcut trei comentarii ofensatoare la adresa profetului Mahomed.

În urma incidentului, femeia a fost condamnată la moarte și aruncată în spatele gratiilor. Verdictul instanței: blasfemie.

Pe 31 octombrie 2018, după ce și-a petrecut ultimii opt ani într-o celulă rece, Asia a fost achitată de Curtea Supremă, din lipsă de probe. Decizia Curții a stârnit însă proteste violente în principalele orașe din Pakistan, printre care și Karachi. Mii de islamiști radicali au cerut moartea Asiei.

„Nu mă refeream la Asia Bibi, dar dacă m-ați întrebat, vă răspund”, spune calm, ministrul.

Cu toate acestea, adaugă el, guvernanții sunt împotriva aplicării abuzive a acestor legi, iar în acest caz, Curtea Supremă a hotărât că s-a comis un abuz când s-a decis condamnarea Asiei.

După ce se termină conferința, mai rămân patru zile în Pakistan, împreună cu o jurnalistă poloneză. Nu mai avem după noi nicio mașină cu polițiști înarmați care să ne păzească la orice pas, cum am avut pe tot parcursul șederii oficiale.

Găsim un fixer și un șofer, Raja și Tassawar, pe care îi plătim din banii noștri, și care ne duc acasă la o familie creștină. Aici, milioane de locuitori sunt grav afectați de lipsa apei potabile, un subiect care mi s-a părut interesant de documentat.

Ca să ajungem în Korangi, cartierul mărginaș în care locuiește familia Sahotra, traversăm cu mașina o parte din Karachi. Pe margine se deșiră rapid, ca dintr-un ghem uriaș, tarabe cu fructe de toate culorile, țarcuri în care se vând capre și vaci, ateliere de reparat motociclete și ricșe. Miroase a benzină și a praf încins. Bărbați și femei care poartă shalvar kameez - îmbrăcămintea tradițională pakistaneză, femei acoperite în burqa, copii gălăgioși mișună dintr-o parte în alta. La radioul mașinii e Dane pe Dana, o melodie pakistaneză ritmată care mă face să mă mișc în scaun.

Când ajungem în fața casei, văd un bărbat pe o motocicletă de care atârnă un sac mare alb. În jurul lui se formează o gloată de copii. Le vinde ceva, ar putea fi chipsuri ieftine, îmi spune fixerul.

De la o moschee din apropiere se aude armonia stridentă a azaan-ul - chemarea la rugăciune pentru musulmani.

Familia Sahotra nu răspunde chemării - face parte din cei 1,6 % dintre pakistanezi care sunt creștini. Jumătate dintre ei sunt catolici, iar cealaltă jumătate, protestanți. Cei din casă sunt penticostali.

Locuința e modestă, are doar două camere în care se înghesuie șase persoane. Casa cu pereți albaștri, care în loc de geamuri de sticlă are niște zăbrele metalice, nu e a lor. S-au mutat aici în chirie, în urmă cu șase luni, pentru că unde locuiau înainte o duceau și mai rău cu apa. Aici, de bine, de rău, au un puț săpat în curte, unde pot depozita apa pe care o cumpără.

Toată familia e acasă: Eleazar, un bărbat înalt, în vârstă de 33 de ani, cu ochi curioși și gropiță în bărbie care vorbește înflăcărat; Sarah, soția lui, o femeie frumoasă, cu o aluniță mare în colțul gurii, care zâmbește timid; cei trei copii ai lor și Basheer, mama lui Eleazar.

Deși ambii soți au meserii bune - el este inginer, iar ea, asistentă medicală, în prezent trăiesc cu toții din pensia bunicii. Eleazar a rămas șomer, iar Sarah e în concediu de maternitate.

Bunica Basheer, în vârstă de 65 de ani, e îmbrăcată în culori vesele și are fața brăzdată, precum enții din Lord of the Rings. Ne strânge mâinile în ale ei și ne pupă pe obraji. Apoi ne spune într-o engleză cu nuanțe californiene că se bucură că am venit - așa mai are și ea cu cine să stea de vorbă. Și-a pierdut vederea în urmă cu trei ani, când a fost diagnosticată cu glaucom.

„De când nu mai văd, nu mai merg nicăieri în afară de biserică”, spune cu un glas stins.

Povestea englezei bunicii Basheer e, într-un fel, povestea familiei și a creștinilor de aici. Basheer s-a născut în Punjab, una dintre cele mai fertile întinderi din Asia. „În regiunea mea, era normal ca fetele să meargă la școală”, își amintește ea. În 1947, când India și Pakistan s-au separat pe motive religioase, cea mai mare parte din Punjab a ajuns în India. Schimbul de populații a fost dramatic, milioane de hinduși au fugit în India și la fel de mulți musulmani s-au refugiat în Pakistan. Sikhii sau creștinii nu au fost pe placul nimănui.

Basheer a fost asistentă medicală timp de 40 de ani la un spital american din Pakistan și spune că nu s-a simțit niciodată discriminată din cauza religiei. Și în acest cartier se înțelege bine cu noii vecini, majoritatea musulmani, adaugă ea. „Suntem ca frații și surorile”.

Fiul o contrazice. Bărbatul spune că atunci când merge la spital sau în alte instituții publice, se ține cont de religie. „Ne întreabă dacă suntem creștini sau musulmani, iar musulmanii au prioritate”.

Eleazar povestește că în urmă cu doi ani, medicii de la un spital din Karachi ar fi refuzat să o interneze pe mama lui, pentru că că este creștină. „Nu ne-au spus nimic în față, dar s-au purtat urât cu noi. Ne-au spus că nu mai au locuri în paturi, dar câteva minute mai târziu, au internat un pacient musulman”, îmi zice Eleazar.

Când îl întreb dacă ar afirma vreodată că e musulman, în cazul unei urgențe medicale, îmi răspunde ferm: „Nu am mințit niciodată, prefer să mor, decât să îl reneg pe Iisus.”

Bărbatul spune că a mai fost întrebat ce religie are, la muncă, atunci când îi ceruse un pahar de apă unui coleg musulman. Pentru că a răspuns că este creștin, nu ar fi putut să bea din același pahar. În astfel de situații, nu se enervează, ci le spune colegilor „Dumnezeu să te binecuvânteze”, mă asigură el.

O ascult pe bunică, îl ascult pe fiu. Unul se declară asuprit, cealaltă e senină. Poate că la întrebarea „Sunt creștinii persecutați în Pakistan?”, există mai multe răspunsuri.

Este răspunsul protocolar al ministrului Farogh Naseem, care a invocat trecutul și umbra acestuia asupra prezentului. Este răspunsul cazului Asia Bibi, ferm, trist și incontestabil. Este răspunsul bunicii, încremenită neverosimil de britanic în postura sa de om care a trăit atâtea, încât știe că important e paharul de apă pe care ni-l poate servi.

Îi întreb ce părere au despre cazul Asia Bibi. Bunica declină scurt, ca o lady care știe să spună cu eleganță, că n-are chef de ceva: „Asta e o întrebare grea, nu mă întreba”.

„Ba nu e o întrebare grea!”, intervine fiul ei. „Asia este o femeie fără carte, iar comunitatea din care vine e la fel. Motivul din spatele acestei dispute este lipsa de educație din acel sat. Acel sat este needucat și extremist”, îmi spune, convins, Eleazar.

E adevărat că Asia Bibi nu a avut privilegiul de a merge la școală, ea „nu a stat într-o sală de clasă nici măcar o zi din viața ei”, spune avocata ei.

Bunica Basheer zice că ea nu știe nici până-n ziua de azi care e de fapt adevărul, pentru că povestea Asiei Bibi diferă în funcție de canalul TV la care se uită. Zâmbesc. Mi se pare că această familie din Pakistan ar putea fi la fel de bine una din România. Sau din Polonia, Brazilia sau SUA. Indiferent de țară sau de continent, lumea e polarizată, în funcție de ce canale media urmărește fiecare.

„Educația e singura care poate să schimbe ceva în țara mea”, spune bunica. E necăjită că n-o să poată să-și învețe nepoții engleză pentru că e oarbă. Mai ales că, spune ea, are un nume predestinat. „Prenumele meu (Basheer) înseamnă profesoară, iar numele de familie (Daas) înseamnă elev”. Bunica are alt nume de familie decât cel al fiului, pentru că a divorțat de soțul ei chiar când era gravidă. Nu e ușor să fii o viață întreagă mamă singură într-o țară ca Pakistan, spune pe un ton calm, fără să se plângă.

Sarah, soția lui Eleazar, provine dintr-o familie musulmană, dar și ea, și mama ei s-au convertit la creștinism. Când o întreb cum de a dat o religie pe alta, face ochii mari și dă discret din cap, moment în care înțeleg că am făcut o gafă. Ne privesc fixerul și șoferul, care sunt musulmani.

Câteva minute mai târziu, tânăra mă cheamă în cealaltă cameră din casă și ne așezăm amândouă pe pat, în poziție turcească. O pune la sân pe Maryam, fetița ei care a împlinit două săptămâni și jumătate. Deasupra patului atârnă o pânză albă care o ferește pe copilă de muște atunci când doarme.

În cameră intră bunica. Mă gândesc că vrea să știe tot ce îmi spune nora ei, dar apoi îi sunt recunoscătoare vechiului Imperiu Britanic, pentru că bunica știe mai multă engleză decât Sarah. A învățat-o de la profesori care au studiat, la rândul lor, în școlile din Lahore sau Amritsar, pe vremea când Rudyard Kipling era ziarist la un mic ziar din Punjab și culegea nume de animale pentru Cartea Junglei.

În casa modestă din Karachi, bunica îi completează frazele nurorii. Când o întreb pe Sarah cum l-a cunoscut pe soțul ei, începe să râdă. „Căsătoria noastră a fost aranjată”, îmi spune tânăra. „Asta ține de cultura noastră, nu de religie”, adaugă soacra.

Conform tradiției, mirii n-au voie să se întâlnească înainte de logodnă. Pot doar să își vadă chipul unul altuia într-o fotografie, ca într-o ceremonie Facebook de dinainte de a exista calculatoarele, așa că impresia părinților e decisivă. „Mama mea l-a cunoscut înainte și am avut încredere în ea”, îmi spune Sarah și râde.

Băiatul de patru ani apare și el în cameră. Sarah îi spune ceva în limba urdu, iar puștiul țâșnește din pat spre un dulap. Scoate o cutie dreptunghiulară de piele, mare cât el. Înăuntru e albumul cu fotografii de la nunta părinților lui. Cât ne uităm la costumațiile tradiționale din poze, bunica începe să fredoneze un cântec religios, cu versuri în engleză și ritm de melodie indiano-pakistaneză. E încheierea muzicală a discuției.

Ieșim din casă, ne despărțim de familie, bunica își ia la revedere cu lacrimi în ochi. Ne suim din nou în mașină, din nou praf, oameni cât vezi cu ochii și ricșe.

Câteva ore mai târziu, primesc un mesaj pe WhatsApp de la Eleazar.

Aici, în Pakistan, disputele dintre creștini și musulmani sunt departe de a se stinge. Pentru că religia e în tot, de la cana de apă la politică. Dar mai ales, în oameni.