Cum e să bei cafea lângă un loc în care au fost uciși zeci de oameni

La doi ani și-o săptămână după masacrul sinistru care a ucis 130 de oameni la Paris, Grand Café Bataclan s-a redeschis.

Pe 13 noiembrie 2015, teroriștii au vizat civilii de pe tot cuprinsul capitalei Franței, inclusiv numeroși tineri parizieni care se bucurau de seara neobișnuit de caldă de noiembrie la teraselele cafenelelor. Dar cele mai nasoale atacuri au avut loc la sala de concerte de la Bataclan, unde au fost uciși 89 de oameni în timpul unui concert al formației Eagles of Death Metal.

„Au venit prin intrarea principală a sălii”, spune noul manager de la Grand Café Bataclan, Michel Maallem, care povestește că teroriștii n-au intrat niciodată în zona de cafenea. „A existat un glonț rătăcit care a trecut [prin perete] și i-a lovit pe unul dintre barmani în coapsă.” Indică peretele cafenelei, deși acum nu mai există nicio urmă a locului pe unde a intrat glonțul.

După doi ani în care a fost închis, restaurantul, care a aparținut unuia dintre patronii sălii de concerte până în mai, s-a redeschis, cu Maallem la cârmă.

„M-au întrebat dacă mă interesează să conduc Bataclan… și m-am gândit mult la asta. Aveam multe temeri”, îmi spune el. „I-am întrebat pe oamenii din jurul meu ce cred – soția mea, prietenii mei, familia mea. Și mi-au spus: Bagă-te. N-ai niciun motiv să nu te bagi. Viața merge înainte.”

Maallem a fost prezent la cele cinci luni de muncă necesare pentru a curăța și renova complet cafeneaua. În actuala ei formulă, e amenajată cu podea pavată, un mezanin nou, iar o marchiză galbenă a înlocuit-o pe cea neagră, care atârna înainte acolo, precum și câteva detalii inspirate din cultura chineză, care amintesc de trecutul său: sala Bataclan, construită în 1864, a fost numită după o chinoiserie musicale scrisă de Offenbach, a cărei acțiune se petrece în China, cu titlul „Ba-ta-clan”.

Există o diferență clară față de cum arăta în trecut: cafeneaua era odinioară mai degrabă o berărie decât un restaurant, iar mâncarea, conform recenziilor de pe TripAdvisor, era „oribilă”, „dezamăgitoare” sau chiar „un coșmar”.

Însă bucătăria noului chef Marc Souton e orice numai asta nu. Experiența lui în hoteluri de patru și cinci stele e evidentă și totul se face de mână și cu suflet. În meniu găsești feluri simple și sățioase de mâncare, precum terina de casă, Camembert cald cu cartofi și tartar de vită, precum și deserturi franțuzești clasice, precum sufleu de ciocolată și crème caramel.

„Facem totul în casă”, spune Souton și remarcă faptul că ingredientele întregi sunt tocate în incintă (o raritate în bistrouri și braserii în zilele noastre) pentru mâncarea făcută în casă „fără fițe și înflorituri” care rămâne relativ ieftină, după standardele pariziene – o alegere anume, spune Maallem, ca să-i facă pe localnici să se simtă ca acasă.

Majoritatea angajaților actuali ai lui Maallem nu se aflau acolo în noaptea atacurilor: foștii angajați, își amintește acesta, s-au ascuns în beci, laolaltă cu clienții, în timp ce așteptau înfricoșați să vadă ce se întâmplă alături. Singura excepție, remarcă Maallem, e un bucătar care a rămas angajat. E încă traumatizat de experiență.

Dar Maallem și Souton înțeleg prea bine dificultatea muncii pe care și-au asumat-o. Maallem s-a născut și a crescut în zona Parisului și lucrează în oraș de 30 de ani. În noaptea atacurilor lucra la un restaurant în Marais, la nici un kilometru și jumătate de Bataclan.

„Restaurantul era plin”, își amintește. „Mi-a spus cineva că se întâmpla ceva în arondismentul al XI-lea, dar n-am prea înțeles. Și pe măsură ce a trecut timpul, oamenii au cam început să se panicheze.”

Și-a pierdut un fost angajat în noaptea aceea: un tânăr la 30 de ani, care-și petrecuse seara la La Belle Equipe, unul dintre celelalte restaurante din zonă vizate de teroriști.

„Era la o cafenea pe trotuar, bea ceva și… voila”, spune Maallem.

Între timp, Souton n-a știut nimic până nu și-a terminat tura la Habemus, un restaurant din apropiere de opera din Paris. „A fost traumatizant”, spune acesta. „Și un pic ireal.”

Își amintește că fostul lui șef a refuzat să lase pe cineva să se ducă acasă cu transportul în comun și a chemat taxiuri individuale pentru fiecare angajat.

„N-am știu ce se-ntâmplă”, spune acesta. „Oamenii spuneau că mai există bărbați înarmați pe străzi. Toată lumea se temea.”

Însă când Maallem i-a dat pe mână bucătăria de la Grand Café Bataclan, Souton n-a ezitat nicio clipă. „E o aventură pe care-am acceptat-o bucuros”, spune acesta. „E o onoare să fac parte dintr-un astfel de proiect, să aduc un loc care face parte din istoria Parisului înapoi la viață.”

Astăzi, atacurile de la Bataclan fac parte din memoria colectivă a orașului și a locuitorilor săi; probabil ăsta e motivul pentru care Maallem n-a simțit nevoia să le impună angajaților săi prea multe reguli cu privire la ce să se-aștepte de la noul lor job. „Știu povestea”, spune el. „Și ei sunt parizieni.”

Chiar și bucătarul-șef Souton, cu accentul lui sudist care se trage din faptul că a crescut la Aveyron, simte că incidentul i-a unit pe locuitorii capitalei – și se numără și pe el printre ei. „Nu te gândești la asta în fiecare zi, dar te gândești la asta”, spune el. „Acum face parte din noi.”

Sigur, asta nu face munca mai ușoară. Maallem spune că poate să fie deprimant să te confrunți zi de zi cu amintirea masacrului. „Chiar și-atunci când ne ducem acasă, ne gândim la asta”, spune el. „Au fost multe decese chiar alături.”

În ciuda reamenajării, Grand Café Bataclan a devenit, de asemenea, și un loc de pelerinaj și plângere pentru cei bântuiți în continuare de evenimente.

„Există clienți care vin să se roage”, spune Maallem. „Există clienți care plâng, clienți care ne fac mărturisiri, care ne spun poveștile lor, ca un soi de terapie.”

Dă exemplul unei după-amieze, la scurt timp după redeschiderea restaurantului, când s-a ținut o comemorare informală pentru un tânăr ucis la Bataclan. „A stat aici o familie întreagă, toată ziua”, spune acesta. „Și tot veneau și plecau ceea ce-mi închipui că erau veri, mătuși, nepoți… toată ziua, până la 10 seara.”

Bataclanul s-a redeschis pentru concerte pe 12 noiembrie 2016, în seara dinaintea comemorării de un an de la atacuri. De la redeschiderea Grand Café s-a restabilit simbioza dintre cafenea și sala de concerte: publicul de la concert și localnicii au devenit obișnuiți la restaurant, iar Maallem a început să organizeze seri micuțe de muzică chiar la cafenea, unde invită trupe locale. „Săptămâna trecută am avut o trupă de gypsy jazz; săptămâna viitoare o să avem muzică din America Latină”, spune el. „Încercăm să readucem spațiul la viață, să-l luminăm, de bine, de rău.”

Și turiștii au devenit vizitatori frecvenți. Un obiectiv recurent al ședințelor foto e impunătorul laser 2D care secționează peretele, o lucrare a artistului normand Marc Dupard. În lucrare se sărută un cuplu tânăr; tipul poartă o șapcă de baseball și un tricou, iar tipa o bluză acoperită de flori.

„Trebuia să reprezinte iubirea”, spune Dupard. „Și, în același timp, întrucât, din păcate, locul a devenit legendar, n-am vrut să fie o comemorare.”

Și-a intitulat lucrarea Génération Bataclan.

„Voiam să reprezint un cuplu din generația asta”, spune el. „Unul care-a fost supus la toată violența asta și care continuă, cu toate astea, să trăiască.”

Dovezile vizible ale acelei nopți din 2015 au dispărut. Au dispărut posterele care împodobeau odată Piața Republicii din apropiere, au dispărut buchetele de flori, lumânările. Tot ce-a mai rămas e o plăcuță pe peretele dintre cafenea și sala de concerte. Dar parizienii n-au uitat.

„Există multă solidaritate”, spune Maallem, când își amintește de oamenii care-au venit acolo în prima săptămână de la redeschiderea cafenelei, pur și simplu ca să le mulțumească.

„Cred că parizienii sunt traumatizați, dar, în același timp…”, își caută acesta cuvintele. „N-au trecut peste, nu poți să spui asta, dar merg mai departe.”

În ciuda istoriei care aruncă o umbră peste Grand Café Bataclan, e evident că atât Maallem, cât și Souton sunt teribili de mândri și de îndrăgostiți de munca pe care-o fac aici.

„Uneori mai ies din bucătărie ca să-i văd pe clienții noștri fideli, să văd cum merge treaba, iar treaba merge tot timpul bine”, spune Souton. „Nu-i niciun secret. Am o echipă grozavă. Lucrăm cu zâmbetul pe buze, într-o dispoziție bună, iar clienții simt asta.”

La urma urmei, poate că asta e cea mai bună modalitate de protest: în contrapunct față de 11 septembrie, cu care au fost atât de des comparate atacurile astea, când s-a aflat pentru prima oară de ele, teroriștii de la Paris n-au vizat centrul financiar al orașului, ci viața sa animată de noapte.

„Au explicat de ce au vizat locul ăsta”, spune Souton. „Pentru că nu era bine: nu era bine să fii cu prietenii tăi, să te distrezi, să râzi, să bei alcool.”

„Dar face parte din cultura noastră. E parte din identitatea noastră franțuzească. Face parte din cultura mâncării și a vinului bun.”