Dumnezeu a fost femeie de la începutul timpului

Pe 13 iulie 2018, Ariana Grande a declarat, într-o gamă vocală de patru octave: „La urma urmei/O să crezi că Dumnezeu e femeie”. De la piscina de vopsea fosforescentă care seamănă cu anatomia feminină, până la cadrul cu vedeta pop care călărește sugestiv un glob, fiecare scenă în culori puternice din clipul muzical care însoțește melodia livrează un mesaj trimis din rai: lumea e a femeii. Iar Internetul s-a conformat și a erupt în aplauze feministe.

Însă în contextul istoriei teologice, e chiar remarcabil că afirmația lui Grande a creat așa mari valuri în 2018. E drept că zeițele au fost considerate erezii în multe culturi, preț de mii de ani, iar sugestia că Dumnezeu ar fi orice altceva decât un bătrân alb din ceruri e, pentru unii, un gând profund deranjant. (Nu e nevoie decât să te uiți la reinterpretarea din 2017 a „Facerii lui Adam”, semnată de Harmonia Rosales după Michelangelo, în care atât Dumnezeu, cât și primul om, sunt înfățișați ca femei de culoare, dovedind că îndrăzneala de a extinde paleta imaginarului religios poate să provoace un scandal serios.) Dar dacă e să ne întoarcem la originile antice ale civilizației omenești, găsim dovezi că zeitățile feminine au fost venerate pe tot cuprinsul lumii timp de mii de ani. Cu mult înainte de înființarea principalelor religii ale lumii, în cea mai timpurie perioadă de dezvoltare a omenirii, în multe sisteme de credință era venerată o creatoare supremă.

În cartea ei deschizătoare de drumuri din 1976, Când Dumnezeu era femeie, istorica Merlin Stone datează venerarea Zeiței în antichitate până-n era paleolitică și neolitică. În Orientul Mijlociu și cel Apropiat, scrie aceasta, putem regăsi dovezi că „dezvoltarea religiei zeității feminine în zonă s-a amestecat cu cele mai timpurii începuturi ale religiei descoperite până acum pe întreg Pământul.” Zeița asta era, în mod incontestabil, deitatea supremă care le conducea pe toate celelalte; „creatoare și legiuitoare a universului, profetă, făuritoare de destine omenești, inventatoare, tămăduitoare, vânătoare și conducătoare curajoasă în luptă.”

Merită spus că mulți antropologi consideră că aceste societăți din Paleoliticul Târziu urmau, cel mai probabil, o structură matriliniară, ceea ce înseamnă că femeile dețineau statutul suprem în centrul căminului. Stone explică faptul că aceste comunități respectau venerarea strămoșilor, în care „e posibil ca conceptul creatorului întregii vieți omenești să fi fost formulat prin imaginea pe care o avea clanul despre cea mai veche, primordială strămoașă.” Cu alte cuvinte, Strămoașa Divină. Și, într-adevăr, antropologii care au studiat riturile și ritualurile comunităților din Paleolitic de-a lungul ultimelor două secole au descoperit pe tot cuprinsul Europei, Orientului Mijlociu și al Indiei nenumărate figurine din piatră reprezentând femei însărcinate, care datează de prin 25 000 înaintea erei noastre și indică venerarea divinității feminine.

În această perioadă a lumii antice, venerarea zeităților feminine era răspândită și extrem de puternică. Dar odată cu descoperirea agriculturii, după era Paleolitică, a explodat cu-adevărat venerarea Zeiței. Statuetele din acea perioadă, care reprezintă Zeița Mamă, au apărut în Canaan (astăzi Palestina/Israel) și Anatolia (astăzi Turcia), iar figurinele cu Zeița au apărut pretutindeni în comunitățile Neolitice din Egipt, datând din anii 4.000 î.e.n.. „Divinizările Zeiței în lumea antică erau variațiuni pe aceeași temă”, scrie Lynn Rogers în Edgar Cayce and the Eternal Feminine, iar reprezentările unei Creatoare supreme au apărut în Sumer, Egipt, Creta, Grecia, Etiopia, Libia, India, Elam, Babilon, Anatolia, Canaan, Irlanda, Mesopotamia, și chiar și-n Iudeea și Israelul antice. Dar, fără doar și poate, Ea era, după cum o descrie mitologul Robert Graves, „nemuritoare, de neschimbat, omnipotentă”.

În cartea sa Mother God, Sylvia Browne oferă o istorie detaliată a principiului feminin care a înflorit după perioada Paleolitică. Poporul inuit o avea pe Sedna, zeița mării și mama oceanului, în timp ce culturile asiriană și babiloniană o venerau pe Ishtar, zeița iubirii și a războiului. În cultura aztecă, Teleoinan era considerată Mama Zeilor. Conform vechilor egipteni, Isis era zeița copiilor și a magiei, în timp ce, în Sumerul antic, principala zeiță era Inanna, zeița iubirii și a războiului. Între timp, vechii fenicieni aveau chiar două zeițe cu statut egal: Anat, zeița fertilității, și Astarte, zeița Mamă, considerată a fi planeta Venus. Creatoare ale universului, purtătoare de copii, creatoare de cultură, războinice viteze și sfetnice înțelepte, zeițele astea nu erau nicidecum minore.

Când femeile ajung la putere, apare, de obicei, misoginia, iar deja prin 1.500 Î.e.n., civilizațiile care venerau zeițe decăzuseră, în general. Studiile analizează diferit cauzele, dar mulți experți susțin că religiile predominant masculine și obiceiurile patriliniare aduse în Europa de invadatorii indo-europeni au deranjat serios starea de fapt. Suprimarea care a urmat e o lectură tristă. „La răsăritul civilizației occidentale”, scrie Rogers, „25 000 de ani de istorie feminină despre creativitatea abundentă a Zeiței au fost șterse cu buretele.” Miturile despre creație au fost rescrise, simbolurile de venerare a Zeiței denigrate, iar „credința antică în Zeiță ca Matcă a Ființei, Univers din care a răsărit Totul, a fost răsturnată”.

Pe măsură ce iudaismul, creștinismul și islamismul evoluau în Orientul Mijlociu și Europa, religiile monoteiste au început să impună venerarea unei noi ordini, exclusiv masculină: Zeu, Rege, Preot și Tată. Aceste noi teologii situau zeița pe o poziție de subordonare, cu bărbatul ca soț dominator sau chiar ca ucigaș. În cartea sa, Stone scrie pe larg despre anihilarea zeităților feminine și susține că la momentul respectiv venerarea Zeiței a devenit victima unor „secole de persecuție și suprimare continuă de către susținătorii noilor religii, în care zeitățile masculine erau considerate supreme”. Și mai rău, această răsturnare în religie a însemnat și decăderea statutului femeilor din întreaga lume.

Însă nu toate religiile care au urmat venerării Zeiței au înlăturat divinitatea feminină. În The Path of the Mother, Savitri L. Bess explică faptul că hindușii n-au încetat niciodată să venereze Mama. „Mama, ascunsă în umbra religiilor occidentale timp de mii de ani”, scrie aceasta, „e considerată suma tuturor energiilor din univers.” De la Durga, zeița neînfricată care-și înfrângea inamicii călare pe un tigru, până la Saraswati, zeița cu patru brațe, protectoare a cunoașterii, spectrul vast al zeițelor venerate de hinduși pune în evidență puterea principiului feminin – însă niciuna mai mult decât Shakti, forța divină denumită uneori „Marea Mamă”. Există multiple expresii ale lui Shakti, notează Bess, deși energia ei cosmică e complet responsabilă pentru crearea universului; ea este „cunoscută drept activitatea din toate obiectele, marea putere care creează și distruge, esența primordială, pântecele din care decurg toate lucrurile și în care se întorc toate”.

Și budismul omagiază principiul feminin prin intermediul lui Bodhisattva Guan Yin, al cărei nume înseamnă „cea care aude și vede lacrimile lumii”. Prin frumusețe, grație și compasiune nemărginită față de suferințele omenirii, s-a zis că „cea mai mare importanță a lui Yin e ca revărsare sau întruchipare a divinului feminin”.

Însă pe măsură ce principalele religii ale lumii au evoluat de-a lungul a mii de ani, zeitatea supremă feminină a dispărut din ce în ce mai mult din ochii publicului. Deși la circa 27 î.e.n., primul împărat al Romei i-a acordat zeiței Cybele titlul de Mamă Supremă a Romei, până-n 500 e.n. atitudinile față de zeițe nici c-ar fi putut să fie mai diferite. Ultimele temple ale zeițelor din Roma și Bizanț au fost închise de împărații creștini și așa-zisele religii „păgâne” politeiste au fost eliminate, luând cu ele și zeitățile feminine.

Astăzi, în loc de o istorie a religiilor antice feminine care au fost omagiate preț de mii de ani, cea mai cunoscută ne e povestea creării lui Adam și a Evei și eliminarea lor din Eden, din cauza Evei, care devine responsabilă pentru căderea omenirii din Paradis. Cât despre zeitatea feminină supremă? „În Vechiul Testament nici nu există un cuvânt pentru zeiță”, scrie Stone. „În Biblie, Zeiței i se spune Elohim, la masculin, tradusă drept Dumnezeu. Dar Coranul mahomedanilor e destul de clar. În el se scrie: Allah nu va tolera idolatria… păgânii se roagă femeilor.”

Unii ar zice că dispariția Zeițelor s-a petrecut natural, odată cu avansarea civilizațiilor moderne. Dar, după cum au arătat mulți istorici și teologi, probabil nu e deloc o coincidență că aceste culturi patriarhale care au cucerit populațiile indigene mai vechi sunt legate intrinsec de căderea Zeiței și de reinterpretarea acestei forme respectate de venerație drept sectantă, obscenă și primitivă.

Așa că single-ul lui Grande nu e doar un imn pop sexy, ci și – foarte subtil – un mod de a ne reaminti că avem în față o istorie bogată a venerării Zeiței, complet disjunctă de religiile, obiceiurile și legile patriarhale cu care au crescut cei mai mulți dintre noi. Dovezile arheologice sugerează că Dumnezeu a fost considerat femeie de-a lungul primilor 200 000 de ani de viață omenească pe Pământ, chiar dacă religiile dominate de bărbați au încercat să înlăture ordinea matriarhală. În cele din urmă, dacă devenim independente de cultura masculină putem să ne înțelegem mai bine moștenirea și, după cum scrie Stone, să cultivăm „o conștiință contemporană a venerării odinioară răspândite a zeității feminine drept Creatoare Înțeleaptă a Universului și a întregii vieți și civilizații”.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.